Într-o zi Sintiei i s-a întâmplat exact ca în banc. În ultima ei zi.
Cineva a bătut la ușă. La o ușă imaginară desigur, pentru că dânsa era țintuită la pat, era conectată la cabluri, tuburi, înțepată toată și nici nu mai avea puteri să deschidă o ușă reală.
Ca orice femeie încă tânără, încă iubită și foarte așteptată acasă de soț și doi copii mici, întâi de toate s-a întrebat preocupată dacă o fi arătând bine și s-a liniștit pe dată, pentru că se vedea, cum numai de zile mari, toată în alb, fie și de spital, sprâncenele n-aveau nici zece luni de la repigmentare, unghiile erau puțin crescute, dar curate, pentru că nu atinsese nici lingura, să o ducă la gură, în ultima săptămână, deci a încuviințat din capul ei chel, acoperit cu un fes caraghios, să intre cine o fi acolo.
Era sfârșitul primăverii, surorile medicale povesteau în șoaptă că etajul patru al spitalului rămăsese pustiu, cam trist povesteau, pentru că diminuarea cazurilor de spitalizați cu Covid-19 presupunea reduceri de personal și Sintia, negăsind logică, nici sens în cum poate crește o nenorocire din dispariția altor nenorociri și-a întors privirea grea la geamul în care apăruse o linie albă de avion pe albastrul copleșitor. De mult n-a mai văzut așa ceva și i-a venit să plângă, dar nu avea cu ce, o emoționa tot ce vedea în aer, de la nori până la țânțarul care pișcase toată lumea trecută prin salonul ei, numai pe Sintia n-a atins-o și astfel Sintia a priceput că au umplut-o de lichide atât de nesuferite, că nici țânțarii n-o mai suportă.
Ah, da! să nu uit ușa. S-a deschis cu scârțâit lung. Iar în prag apăruse o babă în fustă scurtă de blugi, în tricou dungat de marinar, cu o floare roșie în părul vopsit de un mov iritant.
- Cine ești? a întrebat-o Sintia, după ce i-a analizat decorul spectaculos.
- Moartea.
- Serios? Dar de ce arăți atât de prostește?
Și moartea, exact ca în banc, a rânjit articulând cuvintele de parcă le-ar fi scuipat:
- Pentru că sunt prostească. Hai.
Și Sintia a răsuflat total dezamăgită, a lehamite, nebănuind nici pe o clipă că acea răsuflare adâncă o să i se treacă în cancelaria de Sus ca ultima, încheiat normative, dat în primire. Stop cadru pe veci. Pentru că acolo Sus nu te înțelegi de amânări și indulgențe cu una cu două, ca între oameni.
Peste trei zile tot satul a ieșit s-o petreacă, mai întâi consătenii au umplut biserica puțând a dezinfectant, nu a lumânări, ca înainte, apoi s-au așezat la terasele din preajmă și au plâns, și-au amintit și cei care au știut-o bine și cei care nici n-au observat-o vie, pentru că era o femeie absolut obișnuită, simplă, umilă, care nici măcar n-a reușit să-și vadă mari copiii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu