Treceți la conținutul principal

 


Într-o zi Sintiei i s-a întâmplat exact ca în banc. În ultima ei zi.

Cineva a bătut la ușă. La o ușă imaginară desigur, pentru că dânsa era țintuită la pat, era conectată la cabluri, tuburi, înțepată toată și nici nu mai avea puteri să deschidă o ușă reală. 

Ca orice femeie încă tânără, încă iubită și foarte așteptată acasă de soț și doi copii mici, întâi de toate s-a întrebat preocupată dacă o fi arătând bine și s-a liniștit pe dată, pentru că se vedea, cum numai de zile mari, toată în alb, fie și de spital, sprâncenele n-aveau nici zece luni de la repigmentare, unghiile erau puțin crescute, dar curate, pentru că nu atinsese nici lingura, să o ducă la gură, în ultima săptămână, deci a încuviințat din capul ei chel, acoperit cu un fes caraghios, să intre cine o fi acolo.

Era sfârșitul primăverii, surorile medicale povesteau în șoaptă că etajul patru al spitalului rămăsese pustiu, cam trist povesteau, pentru că diminuarea cazurilor de spitalizați cu Covid-19 presupunea reduceri de personal și Sintia, negăsind logică, nici sens în cum poate crește o nenorocire din dispariția altor nenorociri și-a întors privirea grea la geamul în care apăruse o linie albă de avion pe albastrul copleșitor. De mult n-a mai văzut așa ceva și i-a venit să plângă, dar nu avea cu ce, o emoționa tot ce vedea în aer, de la nori până la țânțarul care pișcase toată lumea trecută prin salonul  ei, numai pe Sintia n-a atins-o și astfel Sintia a priceput că au umplut-o de lichide atât de nesuferite, că nici țânțarii n-o mai suportă.

Ah, da! să nu uit ușa. S-a deschis cu scârțâit lung. Iar în prag apăruse o babă în fustă scurtă de blugi, în tricou dungat de marinar, cu o floare roșie în părul vopsit de un mov iritant.

- Cine ești? a întrebat-o Sintia, după ce i-a analizat decorul spectaculos.

- Moartea.

- Serios? Dar de ce arăți atât de prostește?

Și moartea, exact ca în banc, a rânjit articulând cuvintele de parcă le-ar fi scuipat:

- Pentru că sunt prostească. Hai.

Și Sintia a răsuflat total dezamăgită, a lehamite, nebănuind nici pe o clipă că acea răsuflare adâncă o să i se treacă în cancelaria de Sus ca ultima, încheiat normative, dat în primire. Stop cadru pe veci. Pentru că acolo Sus nu te înțelegi de amânări și indulgențe cu una cu două, ca între oameni.

Peste trei zile tot satul a ieșit s-o petreacă, mai întâi consătenii au umplut biserica puțând a dezinfectant, nu a lumânări, ca înainte, apoi s-au așezat la terasele din preajmă și au plâns, și-au amintit și cei care au știut-o bine și cei care nici n-au observat-o vie, pentru că era o femeie absolut obișnuită, simplă, umilă, care nici măcar n-a reușit să-și vadă mari copiii.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-...

Ziua cartii = ziua dragostei

Ziua îndrăgostiților în Spania se sărbătorește, cum e și firesc, primăvara, iubiții își dăruiesc o carte ori un trandafir, respectiv ziua aceasta se mai consideră și a cărții ori a amatorilor de lectură. Orașele mari în această zi se transformau, înainte de pandemie, în librării la aer liber, decorate cu flori vii, străzile se umpleau de expoziții cu vânzare ale editurilor harnice sau pur și simplu de mese ori rafturi slinoase cu ediții terfelite de nenumărate degete anonime. Legenda sărbătorii este protagonizată de San Jordi, protectorului orașului Barcelona. Se zice că în încăierarea sa cu dragonul care ținea în frică urba și prințesa acesteia, l-a străpuns pe căpcăun cu spada și din corpul său au țâșnit roze în loc de sânge, o floare i-a dăruit-o prințesei, care-i căzuse cu tronc, evident, și de acolo au pornit toate, - marcanta zi de 23 aprilie, (alte surse zic că în respectiva zi Sfântul ar fi fost decapitat) un trandafir în semn de afecțiune, iar în anii 20 ai secolului tr...

La Itaca

Cam de câte ori îmi ung cu cremă înainte de culcare mâinile arse de produse de curățat și pline de cicatrici, ca să-mi pot îndoi degetele, îmi amintesc scena dintr-un film despre gulag, în care eroina toți anii de detenție folosea porția săptămânală de unt pentru ten și mâini, iar după ce s-a întors din Siberia, multora nu le venea a crede că a supraviețuit, dar mai ales că practic nu s-a schimbat. Eroina era tânăra și spera foarte mult să se întoarcă, dar eu oare de ce o fac? Sâmbăta trecută, după ce am scotocit o bluză potrivită și mi-am colorat puțin ridurile, am băgat în rucsac un carnet de notițe și un pix, m-am uitat la mâinile proaspăt unse și am conchis că pentru ditamai ocazii rare se merită. Seara se anunța caldă și ușoară. M-am pornit cu ideea fixă că literatură libidinoasă nu digerez, dar contactul cu soiul de femei culte mi-ar face bine. Eu din casă singură și fără treabă cred că n-am ieșit nici o dată în ultimii zece ani, deci zic ia să-mi fac de cap ultima oară î...