Treceți la conținutul principal

 


Într-o zi Sintiei i s-a întâmplat exact ca în banc. În ultima ei zi.

Cineva a bătut la ușă. La o ușă imaginară desigur, pentru că dânsa era țintuită la pat, era conectată la cabluri, tuburi, înțepată toată și nici nu mai avea puteri să deschidă o ușă reală. 

Ca orice femeie încă tânără, încă iubită și foarte așteptată acasă de soț și doi copii mici, întâi de toate s-a întrebat preocupată dacă o fi arătând bine și s-a liniștit pe dată, pentru că se vedea, cum numai de zile mari, toată în alb, fie și de spital, sprâncenele n-aveau nici zece luni de la repigmentare, unghiile erau puțin crescute, dar curate, pentru că nu atinsese nici lingura, să o ducă la gură, în ultima săptămână, deci a încuviințat din capul ei chel, acoperit cu un fes caraghios, să intre cine o fi acolo.

Era sfârșitul primăverii, surorile medicale povesteau în șoaptă că etajul patru al spitalului rămăsese pustiu, cam trist povesteau, pentru că diminuarea cazurilor de spitalizați cu Covid-19 presupunea reduceri de personal și Sintia, negăsind logică, nici sens în cum poate crește o nenorocire din dispariția altor nenorociri și-a întors privirea grea la geamul în care apăruse o linie albă de avion pe albastrul copleșitor. De mult n-a mai văzut așa ceva și i-a venit să plângă, dar nu avea cu ce, o emoționa tot ce vedea în aer, de la nori până la țânțarul care pișcase toată lumea trecută prin salonul  ei, numai pe Sintia n-a atins-o și astfel Sintia a priceput că au umplut-o de lichide atât de nesuferite, că nici țânțarii n-o mai suportă.

Ah, da! să nu uit ușa. S-a deschis cu scârțâit lung. Iar în prag apăruse o babă în fustă scurtă de blugi, în tricou dungat de marinar, cu o floare roșie în părul vopsit de un mov iritant.

- Cine ești? a întrebat-o Sintia, după ce i-a analizat decorul spectaculos.

- Moartea.

- Serios? Dar de ce arăți atât de prostește?

Și moartea, exact ca în banc, a rânjit articulând cuvintele de parcă le-ar fi scuipat:

- Pentru că sunt prostească. Hai.

Și Sintia a răsuflat total dezamăgită, a lehamite, nebănuind nici pe o clipă că acea răsuflare adâncă o să i se treacă în cancelaria de Sus ca ultima, încheiat normative, dat în primire. Stop cadru pe veci. Pentru că acolo Sus nu te înțelegi de amânări și indulgențe cu una cu două, ca între oameni.

Peste trei zile tot satul a ieșit s-o petreacă, mai întâi consătenii au umplut biserica puțând a dezinfectant, nu a lumânări, ca înainte, apoi s-au așezat la terasele din preajmă și au plâns, și-au amintit și cei care au știut-o bine și cei care nici n-au observat-o vie, pentru că era o femeie absolut obișnuită, simplă, umilă, care nici măcar n-a reușit să-și vadă mari copiii.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-o să stud

Mirosul siguranței

Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cerul cu creasta muntelui chel.  Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure,  cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri. Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin. Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster,  pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite. Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru,  mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, ș

Cât de des primesti flori?

M-a împins dăunezi curiozitatea să-mi scap privirea într-un articolaș despre ne-iubire, despre cum relațiile de familie subțiate de rutină, îi cedează locul ne-iubirii, delicat fiind spus. Potrivit descrierii și întregi cufureli pe care o scremea autoarea, relația mea se înscria practic în toate punctele de ne-iubire. Băi, mie și așa mi-i greu sa găsesc puteri ca să lupt pentru existență, că, practic, asta facem, în esență, -  postările despre familia fericită, flori și șampanie, vacanțe de vis, mese pline, petreceri vesele sunt, de fapt, niște „cuie” în care se anină relațiile de familie, să nu se prăbușească naibii, dar tu ma și zădări cu (,) cum ar fi trebui să fie IDEAL. „să te asculte, să existe multă comunicare, sinceritate, deschidere, compenetrație”, din toate astea, cea mai frecventă în sânul celulei mele a societății s-ar petrece ultima, și tot doar dacă nu m-aș deconecta buștean din picioare, după lucrul fizic și intelectual, îmbinat armonios în doar 12 ore, zilnic.