duminică, 28 iunie 2020

Mirosul siguranței



Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cerul cu creasta muntelui chel. 

Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure,  cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri.

Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin.

Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster,  pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite.

Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru,  mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, și-a întins arătătorul spre păianjeni, praf, puful des de pe podea, petele de degete nespălate de pe mobila din bucătărie, geamurile stropite de câteva ploi mai vechi. Apoi mi-a deschis trei dormitoare cu paturile mototolite, mi-a zis că trebuie făcute, iar lenjeria spălată și întinsă la uscat în galerie.

De la cuvântul „galerie” mintea mea în fracțiune de secundă a traversat pereți și distanțe inimaginabile, a zvâcnit ca o vietate injectată cu adrenalină, ca o pasăre plesnită de rafale neașteptate de vânt și s-a pomenit într-o sală imensă, presărată cu tablouri, sculpturi care mai de care inspirate, perfecte, geniale. Era să rămână acolo, inima mea, oprită, practic, de plăcere, încântată. Dar Santi a mai împins o ușă scârțâită, și săraca inimă a revenit în apartamentul ei murdar.

Galeria pe înțelesul lui Santi și a tuturor ibericilor de la bloc era balconul care dădea spre alte patru balcoane din interiorul edificiului, - partea cea mai dezordonată și mai hidoasă a casei, cu scări zgomotoase de metal, și pereți jupuiți de soare și ploi; locul de depozitat umbrele și sezlonguri pline de nisip cărat zilnic de la plajă, încălțăminte puturoasă, căldări, ligheane, biciclete, trotinete, cărucioare, pungi de haine vechi, încă nescoase la reciclat, cutii și rafturi prăfuite, grămezi de nimicuri nedemne de ținut în casă și prea necesate și de preț pentru a fi aruncate.

  • Aici să înșiri rufele, nu folosesc uscătorul. Dau afirmativ din cap că am înțeles unde. Crapă multă energie și mereu scot din el hainele jilave, le strâmtează, le scurtează, uneori culorile trec pe alte țesături. Deci am renunțat. Prefer hainele uscate la aer, căci nu miros a bani cheltuiti anapoda, și scapă un zâmbet timid.

  • Dar dacă plouă? întreb, deoarece nici o urmă de rază nu mai atinge creasta muntelui chel.

  • Caută în dulap cârligul și întinde cortul peste funii.

În toamnele ploioase bunica usca rufele sub streașina pridvorului, care dădea spre cărarea dinspre imaș. Jumătate de sat își ducea vitele la păscut pe cărarea ceea, și vrând-nevrând își arunca privirea în bulendrele reavăne. Bunica le aranja după culori, pe mărime, să le poată strânge aproape fără cute. Pe funia dinspre gard înșira cearșafurile opărite în leșie și clătite cu apă curată și o unghie de sineală de târg. Când sufla o boare de aer proaspăt, pânzele imaculate se zbăteau ca valurile mării la care pe atunci nici nu-mi închipuiam că aș putea visa. 

Santi își înviorează mișcările sub presiunea acelor ce avansează necontenit într-un  ceas enorm deasupra ușii de la intrare, împinge într-o gentuță mică telefon, chei, portmoneu, ruj, șervețele și caută disperată ce i-ar mai fi de folos, dar întârzie și fermoarul deja nu se închide. Își mai întinde o dată arătătorul spre un dulap enorm și îmi zice să scot de acolo lenjerie proaspătă de pat, vorbind frânt, iese ca din pușcă.

Dintre toate mirosurile memorate în copilărie cel de așternutul schimbat sâmbetele îmi stârnește până acum fluturii  satisfacției. Trec instinctiv palmele curioase peste stofe, seturi de floricele și figuri abstracte, culori pastelate și varii nuanțe de alb curat, împăturite cu grijă, aranjate uniform și aștept. Nu simt nimic. Mănușile de latex stau ca un perete între siguranța casei în care fac curățenie și a familiei mele. Și masca în care uneori mă sufoc stă ca un perete, ca un zid, ca un hotar împotriva tuturor pericolelor, pe care îl sfidează numai mirosurile și fluturii satisfacției.


miercuri, 27 mai 2020

Masa plinä


Pedro se trezește înainte de răsărit, sorbește rar un solo încins, apoi se scufundă în fotoliul său de birou, cam deteriorat, cam scârțâit, al cărui piele veche i-a copiat deja forma șezutului zilnic.  Deschide multiple documente Excel, notează niște date pe hârtii, scoate la printer foi cu tabele pline de numere mărunțele, trece peste ele o riglă transparentă, comparandu-le cu alte date de pe monitoare. E calm, chiar și atunci când pescuiește o cifră greșită și din cauza ei trebuie să ia tot ritualul de la capăt. E responsabil, pentru că de la domiciliu ar putea să-și organizeze orarul pe placul său haotc, dar pentru micile inconveniențe de a fi matinal și eficient primește un salariu in-vi-di-a-bil. 

În pauzele scurte trece pe sofaua veche, pătată, prăfuită și pornește trackul lui Bon Jovi. Mârâie. Lui îi pare că ceea ce se aude în subsolul semiobscur ar putea fi numit melodie, de fapt poate fi numit orice i-ar părea lui, pentru că nimeni nu-l aude de câteva luni. Își masează cu mâna liberă tâmpla și câteva fire cărunte, iese din încăierarea cu conturi și balanțe, ca un scufundator abil din valurile unei furtuni. 

La ora unu se anunță pauza lui de masă. Mațele goale îl sâcâie să caute ceva prin frigider. Își scoate căștile, împinge cât cole tastatura de pe care s-au șters multe litere, se ridică din fotoliu și își scutură extremitățile. Prin ferestrele prizărite ale subsolului se scurge un smoc palid de lumină, se aud pași trași agale, tocuri grăbite, tălpi îndesate și sigure, piciorușe ușoare și sprintene. Pedro își ascultă măruntaiele și urcă la parter, în bucătărie, după mâncare și o gură de aer proaspăt.

Decojeste o portocală mustoasă, taie două feluri de cașcaval și ultima bucată de chorizo uscat.

Când m-am dus să-i văd locuința prima dată era mijlocul zilei, cam ora lui de destindere, mi-a arătat toate încăperile și a zis că vrea ca o dată pe săptămână să-i dezinfectez totul, a făcut o pauză, mi-a cercetat preocuparea și a precizat că se referă doar la casă. 

Mi-a zis că până la pandemie a avut o menajeră străină, care a reușit să plece la ai săi înainte de a se fi închis granițele și explicația scurtă trebuia într-un fel să-i servească drept scuză pentru dezordinea, ba chiar aș zice dezastrul în care l-am cunoscut.

Stă într-o urbanizare dosită către liniștea periferiei, cu intrare comună pentru opt locuințe și un culoar în aer liber, prin care există acces la poarta fiecărei ogrăjoare lesnicioase, compuse cu gust și grijă din cele mai necesare mărunțișuri, -  șezlonguri, scaune cu mese, barbacoa, vazoane decorative cu flori pestrițe, figuri de gips, biciclete, practic aruncând o privire atentă peste ograda locatarului îi poți efectiv scana crâmpeie de viața în care dospește. 

Ogrăjoara lui Pedro, numită de spanioli „patio” găzduiește o masă cu scaune arse de soare și trei generații de plante udate regulat. Masa stă chiar lângă gard, în soare, într-un loc tare nereușit de așezat la ea, curată, izbitor de curată, în sânul prafului dens, aciuat.

  • Într-o oră mă întorc, Pedro și-a potrivit masca, o perche de mănuși de unică folosință și a dispărut, rotind pe deget cheile de la automobil.

S-a întors cu două pungi enorme de alimente. Una a descărcat-o în frigiderul pe care tocmai îl ghilosisem cu spirt și oțet, iar alta a lăsat-o pe masa din patio și a trimis un mesaj Whatsapp. La nici două minute am auzit pe culoar un șirag de pași mărunți, se grăbea o femeie tânără cu șuvițe de un castaniu strălucit,  mîinile ei subțiri în mănuși albastre au tras punga peste gard.

  • Gracias Pedro cariño. Vales un mundo.

  • Tu vales dos mundos Victoria, que aproveches y que te cuides.

Pedro nu-i datorează nimănui vreo explicație  și nici nu avea de gând să o dea, dar  s-a prins imediat că ochii mei cât două cepe, cocoțați tocmai pe frunte de nedumerire s-ar putea întoarce la loc mai repede, dacă mi-ar povesti că Victoria e angajată la urgență în Vega Baja și dânsul s-a oferit să-i cumpere săptămânal un pachet de alimente, deoarece acesta e unicul lucru bun pe care îl poate face în aceste timpuri stranii pentru dânsa și în general.

vineri, 22 mai 2020

Relatii divine



La noi în sat s-a deschis biserica, în conformitate cu Ordinul Guvernului SND/399/2020, din nouă mai, nu pentru că așa vrea Papa, ci pentru că legea-i lege.


Pastorul, ori cine răspunde la ei de gospodăria lăcașului sfânt, a pus lângă ușă o masă chitită cu horboțică și pe masă o sticluță cu gel dezinfectant. Lumea în măști și mănuși intră la misă, păstrând distanța socială, fără pupat, cuprins; fără tot felul de atins și pipăit, cum se obișnuia înainte de pandemie. Ascultă slujba pe care o poate urmări și  în telefon de pe sofa. Dar lumea deja tare-i sătulă de telefon, de sofá, de linkuri, de curbe, de hărți cu date și vrea să iasă, ca și fiinșă socială ce este, aspiră să ajungă mai ales acolo unde roiesc alți semeni la fel de sătui de una și aceeași, de dimineață până seara, în fiecare zi.


Spaniolilor li se explică de zece ori pe un loc regulile acestui joc, ca idioților,  și ei se supun, pentru că, de la nivelul lor de națiune civilizată, nu vor să pară mai imbecili decât idioții. Și în toată perioada carantinei chiar au fost un exemplu bun, în linii mari, de comunitate receptivă și colaboratoare, - pentru că au urmărit imensa diaree de ordine, legi, dispoziții, amendamente, decizii, decrete generale, locale, naționale, sociale etc. și nu s-au încâlcit în ele, - chiar! s-au închis în case, au făcut cumpărături doar o dată pe săptămână, au cântat, dansat și aplaudat în balcoane, au făcut lecții cu copiii, nu și-au văzut rudele decât pe ecrane, au plimbat câinii, au pivit tot Netflixul și au citit cărți, au făcut voluntariat pentru neputincioși, au cusut măști, au făcut sport și multă mâncare. 


Nu știu dacă există și alte raționamente, dar echilibrul lor, calmul, maturitatea s-ar putea pune și în seama faptului că istoria relației lor cu Dumnezeu n-a suferit atâta tăgăduire, nu l-au îmbrâncit din biserici, nu s-au lăsat jumătate de secol apoi iarăși s-au prins ca niște lichele fățarnice de El și  au avut cumva mai multă libertate de a decide în ce fel să-și construiască relația cu divinitatea. 


Europa modernă, evoluată, progresistă și implicit Spania, are o biserică puternică, preoți mai liberi, pentru că nu-și botează copiii cu politicienii și respectiv nu se văd ulterior obligați să se înhame la campanii electorale și citirea pomelnicelor de infractori. Are o biserică bogată, și preotul din satul nostru pedalează de zori o bicicletă răblăgită, de-i zboară pălăria, iar din veniturile lăcașului de cult hrănește săptămânal zeci de familii nevoiașe, majoritatea - migranți, care după multă durere, suferință și minciună, îl redescoperă pe Dumnezeu acolo unde primesc grijă.


sâmbătă, 9 mai 2020

Bunelul

Bunelul Ion era gospodăros și harnic, atâta au moștent copiii și nepoții de la dânsul.

Ținea o vie de pomină în Călugăra, pe care o lucra în genunchi. Făcea un butoi mare de vin gros,  care nu avea alt nume decât „curat”. Vinul și radiotocika i-au ținut de urât toată viața pașnică.

La război s-a dus cu crucea în sân și cu Dumnezeu în suflet. Nu știu ce grozăvie ar fi putut să se întâmple acolo de s-a întors cu pieptul gol și singur.

Probabil o trădare, ce altceva ar determina o ființă umană să se despartă de cele mai scumpe și dragi…

Probabil după ce a mers peste atâta carne împușcată, tăiată, arsă, după ce a văzut inimi despicate și creieri zburați s-o fi prins la gândul că nu mai erau acelea tocmai sălașuri de găzduit spirit și duh. 

Probabil că s-a rugat, a implorat, a urlat de impotență și durere, a cerut semne și să se oprească lumea în loc ori măcar să dispară dânsul, de groază. A îngropat cadavre de camarazi și absolut necunoscute fără slujbe și pomene și a înțeles că dacă Împărăția de Sus nu, apoi pământul primește totul și nu se cutremură de la tragedii.

Pe bunica a lăsat-o să creadă în ce a vrut ea și a bătut cuie de icoane în toate colțurile de la răsărit, numai să-i țină casa îngrijită și să-l aștepte cu o farfurie de mâncare caldă după orele lui de muncă, din care a înghițit cu o singură lingură, adusă de la front.

A crezut sincer că oamenii trebuie să  fie egali, dar s-a întrecut în toate cu ceilalți.

Acum două luni m-a sunat Franz și m-a rugat să trec să-i văd casa recent cumpărată pe costișa lacului din Crevillente,  pentru o eventuală colaborare.

Am nimerit pe ospețe tocmai în ziua în care enorma familie a lui Franz Aigner dădea o petrecere de Erwärmung des Hauses. Gazda primitoare strângea masa de sub ficusul rămuros, împrăștia cafele și ceaiuri în jurul unei copturi proaspete de mere și stafide.

Franz mi-a întins un pahar cu suc de portocale din propria livadă. 

Franz e neamț și mie toți nemții îmi amintesc de piciorul împușcat al lui bunelul, în familia noastră niciodată nu s-a pomenit unde și cum s-a ales bunelul cu acea rană de război, dar la școală am învățat să urăsc deplin fascismul, hitlerismul și fritzii. Sentimentul mi-a ajuns până la paharul cu suc savuros de portocale, pe care Franz mi l-a pregătit cu grijă și bucuruie.

- Vorbești germana?

- Nu. Dar bunelul vorbea, pentru că a ajuns într-un picior la Berlin.

- Bunelul tău a avut mare noroc. Al meu a murit în 1944 și bunica s-a chinuit să crească singură trei copii cu voia și ajutorul Domnului, dar a supraviețuit numai tata.

joi, 30 aprilie 2020

Elida

Vega Baja găzduia o toamnă caldă. Se răsfăța în îmbrățișarea ei diafană. Erau senine și frumoase amândouă, toamna și Vega Baja, ca o femeie amețită de plăcere.
În unele zile vântul ridica nori de praf, purta firele dezlipite de pe scoarța arsă a pământului ca pe un voal de nălucă, spre munții Murciei ori îndărăt spre Mediterană, cum îi venea, la nimereală. În mișcarea dezordonată a curenților când calzi, când reavăni, localnicii întrezăreau semne de prăpăd, dar nu se încumetau șă-și împărtășească presimțirile nici măcar din mers, la binețele care de obicei încep și se termină cu apropouri despre vreme, nici dacă se opreau să vorbească pe îndelete, nu pierdeau vremea cu prevestirea pericolului. 
La meteo se calchiau știri despre schimbarea vremii, dar puțini suportau buletinele până la meteo. Spania se pregătea de o nouă porție de alegeri, după ce negocierile de a forma un guvern acătării au eșuat; se mai pregătea să facă față unei eventuale căderii economice europene, iscată de Brexit, și își atârna într-un punct mort legile sociale, ecologice și din sănătate.
Primii stropi au căzut în argila uscată ca într-o tigaie cu ulei încins, s-au înmulțit pe frunzele beștelite ale livezilor de citrice, au resuscitat în vine vii și s-au strâns repede până la vârfurile canalelor de irigare.
Elida, o femeie măruntă și iute ca morișca de vânt din streașina barului pe care îl administra,  a întins corturile imense cu cârligul ruginit. S-a uitat lung la cer, a măsurat norii, le-a comparat nuanțele. Cele întunecate i-au întețit respirația. Puținii clienți s-au ascuns la dos cu băuturi calde ori tari.
Elida a pus la fiert un ceaun mare de callos și  altul de ciolane pentru un cocido, - să se ia cu lucrul și în speranța că spre seară mizeria de ploaie se va ogoi, iar lumea flămândă se va aduna la mesele ei jilave, să povestească din cele trăite.
Dar ploaia a continuat după chindii și toată noaptea, și a doua zi, și, urmărind știrile, Elida a înțeles că nu va avea pe cine hrăni din povestea de fierturi condimentate. Un reportaj de la televiziunea locală arăta niște mahalale vulnerabile, în care lumea necăjită și speriată scotea plângând găleți de apă mâloasă din case. Primarul în cămașă udă și ciubote murdare de lut făcea apel către săteni să urce la nivelele superioare ale caselor, ori să se mute în adăposturi mai sigure. Râul Segura s-a umplut imediat, s-a vârcolit în albie apoi a prins a rupe din maluri și s-a revărsat peste recoltele nestrânse, până a sfidat toate pragurile joase din luncă.
Pe mulți localnici catastrofa i-a prins fără alimente și fără apă potabilă, fără conexiune la internet și fără transport, să iasă din captivitatea apelor. Elida a sunat la centrul de coordonare a voluntarilor și a oferit masă caldă pentru 30 de oameni (în localul său) din produsele pe care nu vroia să le arunce. Soțul a avertizat-o să nu se lanseze în aventuri, a refuzat să participe la pomenele ei consumante, s-a lăsat în fotoliul din salon, și-a acoperit picioarele cu o plapumă de lână și i-a amintit soției de carnețelul cu datorii din cutia secretă a aparatului de casă:
- Caută-ți de treabă, Elida. Odihnește-te la urma urmei și bucură-te că nu ne-a înghițit valul ca pe alții. Mare treabă dacă se vor pierde două ceaune de sorbitură. 
- Nu arunc nimic. 
- Mănâncă dar tu, să-ți astupi oleacă oasele, s-a hlizit răspicat Rafa, că degrabă n-o să am pe ce pune mâna.
Elida a trecut nepăsătoare pe lângă fotoliul plin de carne neforțată și pe lângă ironia înțepătoare a  bărbatului. 
La o săptămână străzile s-au umplut de mobilier umflat de umezeală și de electrocasnice arse. Apa se retrăgea lent, răspândind putoare de mâl și hoituri putrezite în el.
Iarna n-a căzut niciun strop de apă din cer, a fost caldă și Elida a spălat încontinuu pereți , podele, rafturi, lucruri din dulapuri, a cheltuit multe sticle de clor să scoată putoarea calamității care a trecut prin toate lucrurile ei ca o scârbă prin suflet. Era vorba doar de lucruri și Elida a găsit repede puteri să nu se consume după ele. A îndeplinit formulare, a dat sute de sunete, a înfruntat zeci de scuze și refuzuri indiferente. Până în primăvară însă a primit niște bani din asigurare și cu ei și-a retușat încăperea barului și echilibrul interior.
Despre Covid-19 a auzit de la niște străini în trecere, care s-au așezat la masă de lângă fereastră, au servit dejunul și-au cumpărat prânzul la pachet. I-au zis Elidei că pe la chinezi bântuie o boală stranie, Elida s-a rugat să nu semene cu Ebola și să i se găsească leacul acolo unde bântuie. Și-a amintit de norii pământii din toamna trecută și de nenorocirea pe care o aduseseră, multă lume încă nu-și revenise și Elida s-a mai rugat să nu se repete lucrurile rele.
În martie castanul de la colțul barului și-a gătit toți mugurii de înflorit, mari și plini de petale parfumate. Îi lipsea doar oleacă de soare să explodeze într-o ploaie de petale peste mesele noi ale terasei reformate.
Elida gătea callos în cratiță nouă cu multe mirodenii, a auzit că drama chinezilor a trecut hotarele, că se răspândește vertiginos în Italia, iar în ziua marșului feministelor din Madrid a avut barul plin de oameni vorbind despre pandemie și abia de au tinut-o picioarele să-i servească pe toți cu ce avea mai bun.
La o săptămână autoritățile au introdus stare de urgență, deoarece capitala mișuna de infectați, s-au umplut spitalele de suferinzi respirând prin tuburi și măști cumplite, au fost transformate în spitale și alte edificii goale, iar pista de patinaj a trecut pe post de morga. Erau îngropate zilnic sute de numere de oameni. Anume numere, nu oameni, pentru că nu li se oficiau mise, nu îi petreceau rudele în ultimul drum și identitățile oamenilor nu încăpeau în punctele și liniile mărunte ale graficelor zilnice.
Elida a închis restaurantul plin de mâncare. A dormit o noapte cu ochii deschiși, îi era frică de boală, de sărăcie, de moarte și de o viață nenorocită se temea, dar refuza s-o termine fără rost. Și-a anunțat soțul că trebuie să golească restaurantul de mîncare înainte de a se fi deteriorat.
- Ogoiește-te a țipat Rafa mai tare decât televizorul care nu se oprise de emis filme în ultimile trei zile, cauți să mă bagi în pământ și nu știi cum.
A doua zi Elida a deschis numai jaluzeaua de la bucătărie și a pregătit douăzeci de pungi în care a pus o sticlă de apă, un măr și un bocadillo de șuncă cu cașcaval pe roșii rase și ulei de măsline, le-a aranjat într-o ladă pliabilă și s-a dus la benzinăria din capătul satului. 
Și-a pus mască și mănuși ca orice om precaut și a rugat vînzătorul de la benzinărie să le distribuie pungile cu gustări șoferilor de camioane.
Criza aceasta poate fi depășită desigur datorită unor persoane responsabile ca Rafa, pentru că nu se urnește un pas de acasă, dar această criză, inundatia din toamnă, incendiile, înghețurile și orice alte intemperii nu ar putea fi supraviețuite fără o mână de om ca Elida.

joi, 23 aprilie 2020

Ziua cartii = ziua dragostei

Ziua îndrăgostiților în Spania se sărbătorește, cum e și firesc, primăvara, iubiții își dăruiesc o carte ori un trandafir, respectiv ziua aceasta se mai consideră și a cărții ori a amatorilor de lectură. Orașele mari în această zi se transformau, înainte de pandemie, în librării la aer liber, decorate cu flori vii, străzile se umpleau de expoziții cu vânzare ale editurilor harnice sau pur și simplu de mese ori rafturi slinoase cu ediții terfelite de nenumărate degete anonime.

Legenda sărbătorii este protagonizată de San Jordi, protectorului orașului Barcelona. Se zice că în încăierarea sa cu dragonul care ținea în frică urba și prințesa acesteia, l-a străpuns pe căpcăun cu spada și din corpul său au țâșnit roze în loc de sânge, o floare i-a dăruit-o prințesei, care-i căzuse cu tronc, evident, și de acolo au pornit toate, - marcanta zi de 23 aprilie, (alte surse zic că în respectiva zi Sfântul ar fi fost decapitat) un trandafir în semn de afecțiune, iar în anii 20 ai secolului trecut conducerea comunității a decis să desăvârșească rostul sărbătorii prin omagierea culturii catalane, deoarece din pură sau predestinată întâmplare aceasta coincide și cu ziua morții marilor Shakespeare, Cervantes și Inka Garcilaso.

O fi având vreun rost paradele și pomenirea  războaielor care au schilodit națiuni, dar mai mult viitor are națiunea care investește în viitorul său cult. 

Azi ar fi trebuit să se strângă spumă inteligentă la înmânarea premiilor Cervantes, dar deoarece Corona-19 i-a întemnițat în case pe tiți, mulți dintre prietenii și cititorii  poetului catalan Joan Margari și-au dat întâlnire într-un video de omagiere să felicite laureatul .

Prințesa Leonor și infanta Sofia, îmbrăcate în cămăși de casă, așezate pe o sofa bej, au citit în direct din Quijote, fără nicio greșeluță, la anii lor mărunți. 

Sute de internauți au pozat cu #graciaslibro , #graciaslibre arătându-și bibliotecile din casă și locușoarele preferate de lectură.

În ziua asta se călătorește numai cu gândul, de aceea GoogleArts&Culture a deschis o fereastră în epoca și viața lui Cervantes precum și spre atmosfera scrierilor sale.

Editura Planeta oferă 200 de fragmente din cărțile cele mai vândute cu posibilitatea de a le descărca incluzând autografele autorilor.

Instagram oficial de Penguin Random House Grupo Editorial organizează un maraton cultural de 12 ore online cu 80 de scriitori în „Casa tomada”.

Alt maraton de lecturi ale autorilor se produce pe Terecetounlibro.org între orele 10:00 și 22:00 la #queterecitenunlibro.

Institutul Cervantes își deschide poarta băncii sale de Litere pentru o plimbare virtuală și invită pasionații pe canalul Youtube la altă porție de lectură din Cervantes.

Învață să scrii și să editezi o carte la Cursul expres de editare , dacă ai ceva de spus cu o semiță de talent. 

Zece poeți celebrează poezia citind versurile lui Federico Garcia Lorca, din casele lor, pe paginile editurilor ce îi reprezină.

#KeepReadingEnCasa, sau  #YoMeQuedoEnCasaLeyendo te ghidează spre linkurile cu operele unor autori ce pot fi citiți gratuit.


Feministele revendică atenție și distribuie creația literară feminină la evenimentul organizat de primăria din Cadiz #conuestraspalabras.

Biblioteca Universității din Burgos organizează un concurs de eseuri în Tweeter pentru cei care mereu au visat să-și încerce puterile în ale scrisului.

Breasla floriștilor din Catalonia au dat curs inițiativei  #rosadesantjordiacasa în care se vor distribui 400 000 de trandafiri, sper că nu laolaltă cu virusul, un număr mult mai mic decât ceea ce se distribuia în anii anteriori - 7 000 000. Rețelele sociale la fel îndeamnă internauții să împartă trandafiri persoanelor dragi în această zi.

 Turisme de Barcelona îndeamnă îndrăgostiții, cititorii și toată lumea de bună credință să trimită un trandafir la un euro pentru a susține Spitalul Clinic din Barcelona în lupta cu Covid-19

!!! Text preluat și adaptat de pe RTVE

miercuri, 22 aprilie 2020

O saptamana de carantina

Pe peretele din FB curg râuri de  insulte la adresa incompetenței șefilor de state impotenți să soluționeze criza generată de pandemie. 
O colegă de la scoala de limbi străine, la care lucrez, se revoltă în grupul WhatsApp că  pentru a obține un post de muncă decent, din care cu greu îți permiți să hrănești familia trebuie să faci cel puțin o facultate, să aduni experiență, să te implici în activități sociale, să faci voluntariat, să participi la concursuri de angajare/opoziții, să treci practic prin foc și dârmon, dar ca să conduci o țară nu ai decât să-ți pui semnătura sub un rahat de partid și să faci treninguri de mințit și furat. 
Pandemia ne-a prins în pragul sârșitului de trimestru, mare noroc am avut că notele elevilor erau aproape scoase, de la Dumnezeu mai mult, de la profesori tot atât și s-au rotunjit niște medii înaintea dezastrului din care nimeni nu mai îndrăznește să facă nici un fel de preziceri. Ca să nu ne pară floare la ureche, în ziua în care am intrat în carantină copiii au primit câte un smoc de hârtii cu teme, exerciții, liste de lecturi, jocuri etc. 
De la părinți (părinți de data aceasta și în scoala despre care e vorba însemnând mama) s-a cerut să-și activeze conturile în WEBfamilia  și să urmărească acolo cu atenție instrucțiunile profesorilor, să facă poze la toate exercițiile și temele studiate și să le trimită prin propria poștă electronică profesorului de la obiectul corespunzător, chiar dacă Webfamilia are și serviciu de mesagerie.
  1. Am încercat să-mi fac ordine în poșta mea și să-mi strâng o listă a adreselor electronice ale profesorilor fiecărui copil. Am făcut pozele fișelor realizate și a proiectului propus de profesoara de engleză pentru ultima unitate studiată.
Trimis, Slavă Domnului, răsuflat ușurat. 
  1. S-a început vacanța, pe Webfamilia s-a anunțat că Consiliul Educațional al Comunității Valenciene a emis un ordin prin care a interzis distribuirea temelor pentru acasă pe perioada vacanței, Slavă domnului la pătrat!
  2. Lunea de vacanță a fost liniștită ca marea înainte de furtună, dar marți diriginții ne-au cerut să le deschidem copiilor conturi google familiale, conectate la ale adulților, pentru că nu știu de ce dânșii au considerat oportun să le trimită copiilor temele prin conturi diferite de ale părinților, de parcă în clasele primare aceștia ar putea să le gestioneze fără ajutorul adulților. Am deschis și m-am mentalizat din acel moment să controlez ambele poște, - lucrul pe care înainte nu-l făceam cu lunile.
  3. Marți șeful de studii, prin aceeași Webfamilia, a cerut să ne conectăm în Telegram la 1) contul școlii, 2) contul clasei a patra  și 3) contul clasei a șasea, în funcție de câți copii sunt în familie, ca să putem urmări aceeași informație, efectiv, ce apare și pe Webfamilia și să dispunem de încă un mediu de mesagerie pe lângă cele 2-3 conturi Gmail.
  4. Miercuri din cele 167 de mesaje WhatsApp am înțeles că mamele au căutat în Telegram conturile claselor și al școlii, au scris #virgendelosdolores în 14 feluri, cu greșeli până și în cuvintele de două litere. Una a zis că cei care până acum își meștereau măști din lenjerie intimă, vor trebui degrabă să-și facă chiloți din linjerie de pat, dacă magazinele de haine se vor deschide mai târziu decât li se va termina pasca  și că dacă chemi serviciile de livrare a produselor alimentare, îți trimit niște flăcăi atât de frumoși, încât îți pare că ți-a venit divorțul.
  5. Joi profesoara de engleză a  trimis instrucțiuni printr-o mamă din grupul WhatsApp: să deschidem fiecărui copil cont în Blinklearning, și a atenționat că un cont de părinte nu este suficient, să punem vârsta noastră și numele copiilor, ca să nu se încurce dânsa, dar ne-am încurcat noi cu nume și ani, și poște, și parole și „naiba s-o ia pe cea de engleză” a zis o mamă și toate am votat unanim s-o ia toți dracii, căci am stricat câteva conturi de poște electronice până am fost acceptate pe platformă.
  6. Vineri coceam pască și boiam ouă în vin negru, s-a umplut bucătăria și locul meu de supervizare a conturilor cu aburi și grade. Directorul de la scoala de limbi a propus să ne gândim la o alternativă de predare online, în caz că se lungește carantina; a distribuit o groază de material pentru examenele de nivel la Cambridge. O colegă care avea planificată nunta pe la toamnă ne-a anunțat că sindrofia se amână pentru anul viitor, dacă ajungem cu toții bine-sănătoși. Ne-am mentalizat să ajungem.
  7. Sâmbătă și duminică încă se consideră weekend și deocamdată se respectă.
Paștele a venit cum vine de obicei prin străini: trist, cu multe doruri și lipit de gadgeturi.
  1. Luni comitetul părintesc a strâns poze de la toți elevii școlii și a făcut un video cu copii în carantină, ce n-au ieșit din casele lor de ȘASE săptămâni.
  2. Azi o mamă a întrebat la ora 8.00 dimineața în grupul WhatsApp cum să trimită profesorului de matematică exercițiile făcute de fiul ei.
Nimeni n-a răspuns două ore și din liniștea ceea răsuna:
„Care animală se trezește cu noaptea în cap?!”
Apoi a pozat o pagină din smocul xeroxat alb-negru în care se cerea să se calculeze aria triunghiului galben și a patratului roșu. În acel moment presupun că toate s-au frecat! la ochi am în vedere, de nedumerire.
Altă mamă a întrebat cum să se conecteze la Google classroom și au mai curs încă 78 de mesaje până s-a dumirit că era vorba de Blink, nu de Google.
Încă trei mame au întrebat cum și unde COÑO! să trimită exercițiile făcute. Cele care au reușit să se descurce cu testele online au început să se plângă de rezultatele negative și de faptul că aplicația nu evaluează corect probele scrise la engleză. Faza cea mai tare a fost că mama englezoaică - Jess, a încercat să facă temele fiicei sale și a luat un doi la beginner's level. 
Încă o mamă a întrebat cum să se conecteze la Aula Virtuală, ia după 26 de încercări, ajunsă înăuntru, nu găsea exercițiile.
Spre finalul zilei, după ce toate au confesat ce aveau pe inimă despre coșcogeamite putzoi de sistem educațional și retardații care îl conduc, pentru că nu pot unifica atata amar de resurse, a mai scris una că: „Scuze, îmi bag piciorul!, dar în alt grup până și preotul bisericii din sat a trimis pe altă platformă teme pentru acasă pentru copiii care au comunion și confirmacion anul acesta”

Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cer...