Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”
Din seria interviurilor cu viitorul (1)
Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”
Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal.
Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.
Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-o să studieze literatură, urmând exemplul mamei. Apoi n-a mai făcut-o pentru ceilalți. Ficțiunea a devenit un exercițiu de pasiune: „Pentru suferință și pentru plăcere. Deoarece pe cât e de plăcut, pe atât e și de dificil ”. Ojeda abordează suferința prin duritatea cuvintelor. Dezvoltă un stil narativ foarte personal, aproape liric, copleșitor. În Nefando sau Mandíbula (ambele de Candaya) proiectează groaza crimelor, abuzul asupra minorilor, violurile. Realități pe care tânăra le-a cunoscut îndeaproape - „Ecuadorul este o țară violentă, mai ales pentru femei” - protagoniste constante în opera sa, poziționând-o, fără să-și revendice statutul, printre scriitoarele sociale.
În 2017 numele său a apărut deja pe lista Bogotá39 - cu cei mai talentați 39 de scriitori de ficțiune sub 40 de ani - și în 2021, la 33 de ani, a trecut pe lista revistei Granta, care selectează o dată la 10 ani cei mai promițători 25 de tineri sub 35 de ani în literatura de limbă spaniolă. Alături de alte scriitoare de aceeași vârstă și din țările vecine, adoptă eticheta de noul boom al literaturii femininiste din America Latină.
Cum te simți când ți se pune această etichetă?
Detest că suntem numite noul boom, pentru că ne aruncă înapoi în anii șaizeci ai literaturii latino-americane, dar din perspectivă eurocentrică. În anii șaizeci pe celălalt continent se produceau multe lucruri care nu aveau nicio legătură cu realismul magic, cu acea exotizare plăsmuită pentru ochiul european. Și din nou, simt că fabricarea boom-ului latino-american feminist este forma altora de a ne numi, nu ca am vrea noi să ne numim așa.
Și cum ai vrea să vă numiți?
Habar nu am cum aș compune acest nume, deoarece nu cred că ceea ce face Mariana Enríquez are legătură cu ceea ce face Liliana Colanzi sau Ariana Harwicz, de exemplu. Acum serios, uneori îmi pare că forțăm piulițele pentru a unifica un gen de literatură. Femeile din America Latină au scris întotdeauna lucruri foarte interesante de o calitate remarcabilă și, dacă nu au intrat în sistemele de distribuție a cărților și nu au fost editate de marile edituri, dacă istoricii literaturii din propriile țări nu le apreciază, nu are nimic de-a face cu calitatea textelor lor, ci mai degrabă e vorba de ordinea lucrurilor care știm cu toții cum funcționează și care este determinată de patriarhalitatea sistemelor. Chiar și acum, în acest nou boom din America Latină, mă deranjează faptul că nu există scriitoare indigene sau negre sau care să scrie în Quichua. Sau, de exemplu, oare femeile de peste 60 de ani nu scriu în America Latină cărți bune?
Crezi că industria se concentrează pe femeile latine, albe și tinere pentru interese de imagine?
Cred că există edituri și librării care au o conștiință feministă, socială și politică. Au fost întotdeauna acolo, pe picior de război. Dar există, de asemenea, edituri interesate să pună pe masa lor de noi apariții, în special, cărți pentru femei sau feministe, și o fac deoarece pe piața literară intră feminismul.
Dar, în ultimii ani, în țara ta, de exemplu, apar mai multe scriitoare tinere. Isabela Ponce tocmai a câștigat Premiul Ortega y Gasset, Carla Badillo a primit Premiul Loewe de Poezie în 2015.
Fenomenul care se observă în Ecuador apare ca un efect de oglindă. Nu pentru că Ecuadorul, ori criticii, ori ceilalți scriitori, ori lumea literară ar fi început să-și citească cu fervoare scriitoarele, ci mai degrabă pentru că, prin publicarea în străinătate și câștigând o atenție sporită din partea criticii și a cititorilor în exterior, acele scriitoare încep să fie citite și acasă.
Și simți că ai nevoie de recunoaștere europeană pentru a o primi și pe a țării tale?
Ca un șut [râde]. Nu prea puternic. Mă deranjează foarte mult să conștientizez că, dacă nu aș fi fost acceptată de un editor extern, aș fi scris același lucru și aș fi făcut-o în Ecuador, plătind jumătate din cheltuieli, pentru că asta mi se cerea și probabil nimeni nu m-ar fi citit.
De ce?
Pentru că lumea literară din Ecuador este deocamdată condusă în principal de bărbați și știu că, dacă ar fi după ei, nimic nu s-ar schimba.
Și, din moment ce ai reușit, ai editat în repetate rânduri cărțile tale și ai câștigat recunoaștere internațională, se poate trăi din scris?
Numai câțiva privilegiați pot spune că vânzarea cărților îi întreține. Nu sunt printre ei. Am fost profesoară la universitate și acum continuu să predau [cursuri și masterate de creație literară la Pompeu, Carlos III etc.], și din asta trăiesc.
În calitate de scriitoare latino-americană, refuzi să fii privită din perspectiva eurocentrică, chiar dacă admiți că fără recunoașterea Europei vocea ta nu s-ar fi auzit acasă.
Este o dramă! Pentru că are legătură tocmai cu faptul că acea privire eurocentrică despre care vorbesc este generată și în unele țări din America Latină.
Ai primit o educație europeană, albă, selectă.
Totalmente. Și la universitate niciodată nu m-au impus să citesc, de exemplu, o autoare feministă latino-americană. Am citit-o pe Simone de Beauvoir, pe Judith Butler. Dar pe Angela Davis nu am citit-o. Adică, toate erau feministe albe. Le-am descoperit împreună cu prietenele mele venite din alte țări, din Columbia, din Argentina. Nu ne citeam colegele de breaslă, propriile noastre feministe. Și nici nu mă prea preocupam de faptul că nu le citeam. Această dispută universală că ar exista un singur feminism care luptă pentru femei în general este absurdă. Există multe feminisme și fiecare discerne dintr-o linie foarte specială. Mi-a fost greu să accept și sunt încă în proces de coagulare, complicat, deoarece educația mea a fost diferită. Sunt o femeie latino-americană de rasă mixtă și trebuie să-mi asum asta, căci deși am fost educată diferit de lumea indigenă, am sânge indigen și încerc să accept acea parte din mine.
În ultima ta carte, Las voladoras (Pagini de spumă), abordezi această apropiere. Salvezi peisaje și legende andine și unii te acuză că ai fi preluat o cultură indigenă care nu îți aparține.
Mă întreb demult: „De ce nu îmi aparține?” O fi din cauza ideii false precum că sângele mixt latino-american nu aparține lumii indigene, pe când suntem în mod clar de sânge mixt tocmai pentru că și noi suntem indigeni. Îmi displace să abordez aceste lucruri ca fiind diametral diferite, când sunt înconjurată de ele și când în arborele meu genealogic am de toate. Vorbesc o spaniolă amestecată, deși nu știu Quichua, eu numesc ruca un pui de somn adică siesta; Eu zic guineo și nu banana; Spun chuchaqui în loc de mahmureală. Cred că mai degrabă a nu admite că asta face parte din mine ar fi o altă eroare imensă, pentru că am avut o educație europeană și sunt albă, deși nu sunt. A te preocupa de propria ta identitate, înseamnă a afla din ce poveste provii și a te apropia de modul de cunoaștere a lumii care nu ți s-a dat în copilărie sau în adolescență, dar care este al tău. Doar că ți s-a luat.
Care a fost scânteia care a stimulat această conștientizare?
Când am venit în Spania și am simțit pe propria-mi piele cum este să fiu migrantă, mi-am tot pus întrebări despre toate mișcările antirasiste, feminismul decolonial, gândirea latino-americană. Am venit să fac un master în Teoria și critica culturii [la Carlos III din Madrid] și tot ce am văzut a fost gândire europeană. Și m-am întrebat: „Dar noi oare nu gândim?” Și a trebuit să investighez ce gândire are sudul.
Așadar, în Spania ai început să afli mai multe despre originile tale și despre tine.
Lucrul care m-a fascinat cel mai mult când am venit aici prima oară [să fac un master în creație literară la Barcelona] a fost să-mi dau seama că nu mă cunoșteam. Crezusem că eram o introvertă căreia nu-i plăcea să iasă, să meargă la plimbare, să interacționeze cu oamenii sau să meargă la petreceri. Și, de fapt, îmi era frică de a fi violată, bătută, ucisă. Nenorociri ce li se întâmplaseră prietenelor mele și pe care le-am văzut tot timpul în mediul meu anterior. Dar imediat ce m-am mutat într-un spațiu mai puțin periculos, mi-am dat seama că fusesem traumată. Cât se poate de puternic. Încetul cu încetul, corpul a început să se relaxeze și, peste câteva luni am început să trăiesc diferit.
Fara frică.
Pe dată îmi plăcuse să ies, să cunosc oameni, să mă plimb, să petrec noaptea cu prietenii. Și m-am întrebat: "Dar cine este această persoană?" Se pare că sunt eu. Sunt eu fără frici. Fapt care, la 23 de ani, mi-a cam luat mințile.
Și cum a fost să te întorci la Guayaquil după aceea?
Mi-am dorit foarte mult să fac activism politic în Ecuador. Și în cei trei ani în care am lucrat acolo am desfășurat multe activități, dar am și dezvoltat crize de anxietate. Teama de agresiune fizică, hărțuirea străzii, uciderea prietenilor, au generat din nou în mine o tensiune fizică și mentală, determinându-mă să plec de acolo ca să nu acumulez trastornuri.
Deci te-ai întors în Spania căsătorită cu un spaniol.
Da, ne-am întâlnit la Masterul de creație literară, la Barcelona. A mers cu mine în Ecuador în acei trei ani, ne-am căsătorit și apoi ne-am întors înapoi. Am venit cu acte, dar relația respectivă se încheia și când am revenit, dânsul începuse să aplice violența.
Zici că ai depus o plângere și te-ai simțit interogată.
Am fost la o secție de poliție. M-a surprins că persoana care lua declarațiile era bărbat. I-am spus: „Pe lângă faptul că am primit fotografii de la departamentul pentru migranți în care care mă amenința cu deportarea, pe lângă faptul că am primit videoclipuri în care el se urina pe cărțile mele [cele pe care le-am scris], mai există două e-mailuri către mama spunându-i că vrea să mă vadă moartă și că știe unde locuiesc ”. Și polițistul mi-a zis: „Ei bine, a exagerat puțin, este supărat ...”. De parcă nu i-ar fi dat mare importanță.
Si ce s-a intamplat?
Fostul meu, de fapt, n-a vrut să-mi facă nimic, dar părea pervers totul. Comitea acea formă de agresiune pentru a mă face să simt că viața mea era în pericol. Și o vreme chiar m-am temut pentru siguranța mea. A fost foarte greu. Nu scriu niciodată nimic care să aibă vreo legătură cu biografia mea. Dar atunci mă aflam într-o situație atât de tensionată din punct de vedere psihologic, încât nu puteam să scriu despre nimic altceva în afară de asta.
Acum o spui deschis?
La proces, cu toate probele, mi-au dat dreptate. Și încă mă afectează. Dar din punct de vedere politic, este adevărat că, dacă ascundem aceste lucruri, facem ca ele să devină un tabu și nu mi-aș dori să fie așa.
Cum a fost să te simți brusc o femeie imigrantă ilegală?
Abuzul psihologic de a trăi ilegal este teribil. Am stat fără acte trei ani. Când vedeam un polițist pe stradă, îmi era frică să nu-mi ceară actele. Mă temeam că nu mă va angaja nimeni. Stăteam fără familie. Eram într-o situație de fragilitate și neputință pe care nu o trăisem niciodată. Pentru a obține actele, a trebuit să mă căsătoresc cu actualul meu partener [scriitorul spaniol Alejandro Morellón, de asemenea pe lista Granta]. Cel cu care locuiesc acum și este partenerul meu, dar putea să nu fie, dacă nu am fi făcut-o pentru... Deși poate că anume acesta este adevăratul act de dragoste: să te căsătorești pentru a subverti cât de puțin acest sistem.
Multe tabuuri sunt sparte în cărțile tale, majoritatea legate de diferite forme de violență.
Pentru mine scrierea este un exercițiu de oprire a timpului, care este un rulou cu aburi. Și uneori, când începi să scrii, se lărgește. Și poți să te gândești la lucruri care ți s-au întâmplat, lucruri pe care le-ai simțit, lucruri care i s-au întâmplat corpului tău. Și a adăuga cuvintele este un exercițiu de oprire a ceea ce pare că-ți scapă.
Dar ai spus că nu scrii niciodată despre tine.
Ficțiunea este un exercițiu prin care te distanțezi de lumea ta emoțională și intelectuală printr-o poveste care, aparent, nu are nimic de-a face cu tine și apoi, pe măsură ce o scrii, realizezi că lucrezi, de fapt, cu o zonă de intimitate emoțională și le-o transmiți celorlalți. De aceea simt că toate scrierile sunt autobiografice. Pentru că descriu obsesiile, lumea emoțională, modul tău de a te sensibiliza la anumite lucruri.
Povestiri precum Sângele coagulat vorbesc, de exemplu, despre avortul clandestin. Este una dintre obsesiile / experiențele tale?
Din fericire, nu am avortat, dar dacă rămân însărcinată mâine, voi face un avort mâine. Maternitatea nu m-a atras niciodată. Deși s-ar putea întâmpla să mă și surprindă, desigur.
Deci nu ai trăit-o.
Nu, dar mi-am însoțit aproape toate prietenele la avorturi clandestine în Ecuador. Aproape toate. Și a trebuit să le însoțesc pentru că este foarte periculos și violent. Același medic care face avortul și care îți percepe mulți bani pentru asta, te judecă și te stigmatizează înainte de a te conduce în încăperea unde se face treaba asta.
Chiar și în țările în care legea protejează femeile și garantează condiții sanitare, cum ar fi Spania, există stigmatizare în tăcere. Adică: „Dacă o faci, mai bine nu spune”.
În acest sens, fanzinul lui Elisabeth Falomir Avorturi fericite (Episkaia) ar fi foarte recomandabil. Ea vorbește despre cât de multă durere în problema avortului provine din traumele generate de o societate care stigmatizează femeile ce avortează de mai multe ori, pentru că însuși exercițiul de a lua o decizie vizavi de avort este cu adevărat traumant. Și trauma este mai degrabă socială decât fizică.
În cărțile tale recurgi la teroare și la o narațiune aproape lirică captivantă generând un puternic îndemn social. Cu toate acestea, spui că scrisul tău nu este activist. Oare e posibil?
Ideea că ar exista scris fără politică este o fantezie. Nu sunt împotrivă să se considere că scriu dintr-un anumit punct de vedere ori dintr-un anumit punct geografic, pentru că anume așa este. Mă deranjează însă întrebarea: „Când scrii, încerci să atragi atenția asupra situației femeilor în medii ostile?” Răspunsul meu e nu. Pentru că atunci când scriu încerc să înțeleg. Gândindu-mă la lucruri care mă macină. Nu încerc să combat, cum se întâmplă atunci când ies să protestez în stradă.
Această conștiință socială și politică are rădăcini în copilăria ta?
În casa noastră nu se vorbea deloc despre asemenea lucruri, dar este adevărat că de la mama am preluat atitudinea de implicare, pentru că era o persoană activă în mediul universitar.
A fost ministra educației în 2013, în primii ani ai mandatului lui Rafael Correa, nu?
Exact, a reușit să-și ducă ideile în aria guvernamentală. Dar în curând și-a dat seama că nu era spațiul ei. A renunțat.
A dezamăgit-o politica sau Correa?
Ambele. Avea multă încredere în el, ca și mulți dintre noi. La început, a existat o voință politică impresionantă de a aloca bugete pentru educația publică și sănătatea publică, enorme, cum nu s-a mai alocat vreodată. A existat un angajament social față de clasele defavorizate, ca mai apoi să permită și, prin urmare, să facă parte din toată corupția, persecuția disidenților, umilirea grupurilor politice indigene sau de mediu, controlul mass-media etc. El chiar i-a pedepsit pe membrii adunării care, în cadrul partidului său, au propus dezbaterea pentru legalizarea avortului.
Avortul din nou ...
Pentru mine este o problemă foarte sensibilă, deoarece tindem ca Ecuadorul să-l legalizeze sub toate aspectele. Violul a fost recent legalizat și a fost un progres extraordinar într-o țară în care majoritatea victimelor sunt minori.
Ai trăit îndeaproape violența care te-a făcut o scriitoare sobră. Și persoana din spatele peniței? Este la fel sobră?
Scrierea mea nu are nicio legătură cu starea mea de spirit. Îmi place foarte mult să dansez, să ating lucruri moi, să mănânc gustos și sunt într-adevăr destul de pozitivă și veselă. Sunt foarte încinsă. Tropicală! Probabil tocmai pentru că scrisul este o latură a mea care există și mă concentrez asupra acelui exercițiu creativ care îmi permite mai târziu în viața mea normală să fiu relaxată și să fac lucruri care îmi oferă doar plăcere. Plăcere fără suferință.
Comentarii
Trimiteți un comentariu