gânduri verzi pe pereți

Pedro se trezește înainte de răsărit, sorbește rar un solo încins, apoi se scufundă în fotoliul său de birou, cam deteriorat, cam scârțâit, al cărui piele veche i-a copiat deja forma șezutului zilnic.  Deschide multiple documente Excel, notează niște date pe hârtii, scoate la printer foi cu tabele pline de numere mărunțele, trece peste ele o riglă transparentă, comparandu-le cu alte date de pe monitoare. E calm, chiar și atunci când pescuiește o cifră greșită și din cauza ei trebuie să ia tot ritualul de la capăt. E responsabil, pentru că de la domiciliu ar putea să-și organizeze orarul pe placul său haotc, dar pentru micile inconveniențe de a fi matinal și eficient primește un salariu in-vi-di-a-bil.  În pauzele scurte trece pe sofaua veche, pătată, prăfuită și pornește trackul lui Bon Jovi. Mârâie. Lui îi pare că ceea ce se aude în subsolul semiobscur ar putea fi numit melodie, de fapt poate fi numit orice i-ar părea lui, pentru că nimeni nu-l aude de câteva luni. Își masează cu mâna

La noi în sat s-a deschis biserica, în conformitate cu Ordinul Guvernului SND/399/2020, din nouă mai, nu pentru că așa vrea Papa, ci pentru că legea-i lege. Pastorul, ori cine răspunde la ei de gospodăria lăcașului sfânt, a pus lângă ușă o masă chitită cu horboțică și pe masă o sticluță cu gel dezinfectant. Lumea în măști și mănuși intră la misă, păstrând distanța socială, fără pupat, cuprins; fără tot felul de atins și pipăit, cum se obișnuia înainte de pandemie. Ascultă slujba pe care o poate urmări și  în telefon de pe sofa. Dar lumea deja tare-i sătulă de telefon, de sofá, de linkuri, de curbe, de hărți cu date și vrea să iasă, ca și fiinșă socială ce este, aspiră să ajungă mai ales acolo unde roiesc alți semeni la fel de sătui de una și aceeași, de dimineață până seara, în fiecare zi. Spaniolilor li se explică de zece ori pe un loc regulile acestui joc, ca idioților,  și ei se supun, pentru că, de la nivelul lor de națiune civilizată, nu vor să pară mai imbecili decât idioț

Bunelul Ion era gospodăros și harnic, atâta au moștent copiii și nepoții de la dânsul. Ținea o vie de pomină în Călugăra, pe care o lucra în genunchi. Făcea un butoi mare de vin gros,  care nu avea alt nume decât „curat”. Vinul și radiotocika i-au ținut de urât toată viața pașnică. La război s-a dus cu crucea în sân și cu Dumnezeu în suflet. Nu știu ce grozăvie ar fi putut să se întâmple acolo de s-a întors cu pieptul gol și singur. Probabil o trădare, ce altceva ar determina o ființă umană să se despartă de cele mai scumpe și dragi… Probabil după ce a mers peste atâta carne împușcată, tăiată, arsă, după ce a văzut inimi despicate și creieri zburați s-o fi prins la gândul că nu mai erau acelea tocmai sălașuri de găzduit spirit și duh.  Probabil că s-a rugat, a implorat, a urlat de impotență și durere, a cerut semne și să se oprească lumea în loc ori măcar să dispară dânsul, de groază. A îngropat cadavre de camarazi și absolut necunoscute fără slujbe și pomene și a înțeles că dacă Împăr