Margo Glantz: „O dragoste secretă m-a făcut să-mi simt corpul, care nu-mi plăcea, întreg.”nUn interviu de Anatxu Zabalbeascoa, 03 NOI 2019
Scriitoarea și academiciana mexicană își păstrează intactă vitalitatea și spiritul critic la vârsta de 89 de ani. Vorbește dezinvolt despre implanturile dentare și despre sex ori despre inspiraționala transgresiune a maicii Juana Inés de la Cruz. Fusese obsedată de Twitter, iar mai nou urăște dependența de rețelele sociale.
O femeie nonconformistă care a început să scrie la vârsta de 47 de ani.
Academiciană și pasionată de Twitter, expertă în poezie și modă barocă, Margo Glantz (Mexico City, 1930) este o referință pentru literatura și feminismul din America Latină.
S-a născut în Mexic din întâmplare: nava în care părinții săi fugiseră de nazism din Ucraina a andocat acolo, deoarece se dovedise că-i costa mai ieftin decât să continue drumul spre Cuba, precum planificaseră. A primit educație evreiască laică. În Genealogii, povestește istoria familiei, reprofilarea tatălui său - de la vânzător de pâine până la scriitor trecând și prin profesia de dentist - și despre introvertirea frumoasei sale mame. Cu puțin timp înainte de a împlini 90 de ani, în vremea șederii sale la Madrid ca jurat pentru Premiul Loewe de poezie, și-a croit trei zile pentru a vizita mănăstirea Guadalupe din Cáceres.
Vitalistă, exigentă și ironică, adoră precizia lui Walter Benjamin - „Cu cât mai precaut notezi o întâmplare, cu atât mai desăvârșită și mai constantă o vei regăsi” - deci notează cu lăcomie totul, „din capăt, în capăt”, idee preluată și de eroina sa Maica Juana Inés de la Cruz. În cărțile sale coexistă pictorul Francis Bacon și juanii, Schubert și un implant dentar, care se desprinde, molfăind o banană.
Merităm să ni se spună totul? O vreme scriitura mea a suferit din cauza trecutului academic. A trebuit să mă distanțez pentru a lucra liber.
Care-i adevărul vizavi de implantul dentar? Sunt fascinată de corp. Boala dentară mă apropie de Martin Amis, George Washington - care și-a făcut unul din lemn -, De Quincey - care își ușura durerea cu opiacee - sau de Cervantes, care a spus: „Un dinte este mai valoros decât un diamant” și a rămas doar cu cinci. Mie mi-au rămas mai mulți.
De ce vă interesează corpul uman? S-a vorbit întotdeauna dintr-o perspectivă masculină. Romane foarte importante, precum Madame Bovary, scanează femeile din punct de vedere masculin. Mi s-a părut important să dărâm acel punct de vedere. Am simțit că și părerea s-a mumificat cu modul de a vedea.
Punctul dumneavoastră de vedere generează o scriere obraznică, atât academică, cât și frivolă, capabilă să disece pictorul Francis Bacon și să descrie intestinul subțire al lui Anaïs Nin. Maica Juana atinge cele mai complexe și mai simple probleme. Aceste urcușuri și coborâșuri sunt necesare pentru a avea o viziune amplă asupra lucrurilor. Iar detaliile aparent banale ajung să schimbe istoria.
De exemplu? Citindu-l pe Bernal Díaz del Castillo, cronicarul Cuceririi, m-a intrigat relația sa cu un personaj fundamental din istoria Mexicului: Malinche, o femeie care i-a permis lui Cortés să accelereze cucerirea. Fiind o femeie desăvârșită - era strategă și concubina lui Cortés, avea un fiu cu el - a fost judecată doar pentru o parte din ceea ce era. Doar pentru limbă. Ea a fost traducătoare și apare în condicile Cuceririi stăpână pe cuvânt, lucru permis doar zeilor sau căpeteniilor. „Prea frumoasă pentru a fi mexicană”, a scris Bernal. Odată cu aceasta s-a produs o sinecdocă: partea a fost înlocuită prin întreg. Deși pe măsură ce Cortés continua Cucerirea, devenea căpitanul Malinche. A fost feminizat datorită ei.
Faceți parte din prima generație de femei ce au votat în Mexic. Am și câștigat bani, dar nu puteam avea un cont bancar. Am reușit să-l obțin, deși mai târziu părinții mei m-au eliminat din contul lor pentru că divorțasem.
În ciuda evoluției, vă neliniștește ceea ce prezicea Simone de Beauvoir: limitarea libertății întotdeauna este resimțită mai întâi de femei. Evident. În mai mult de jumătate din țările lumii, femeile sunt reprimate. Legile avortului au fost făcute de către bărbați ani de zile. În Ecuador, posibilitatea de avort după un viol tocmai a fost abolită. În Puebla [Mexic], unde acest drept a fost aprobat prin vot, guvernatorul a decretat recent contrariul. Posibilitatea de a dispune de propriul corp este bazică pentru libertatea individuală, iar în cazul femeii este mereu pusă sub semnul întrebării.
Cum devine academiciană o fiică de ucraineni ajunși fără o lețcaie? De fiecare dată tot mai greu. Problema sărăciei nu se rezolvă prin acordarea de burse. Caritatea eliberează de vină, dar nu rezolvă prea multe. Actualmente înflorește fascismul. Din cauza dictaturii lui Franco, mulți oameni minunați au migrat spre Mexic și au câștigat o nouă oportunitate, îmbogățind cultura mexicană. Dar acum încotro s-o luăm? Tatăl meu a fost un mare poet idiș. Din păcate nu s-a obosit să mă învețe și pe mine această limbă.
Nu i-a păsat sau a preferat să vă integrați? Era foarte egoist. Iar mama îl susținea plenar. Făceau un bloc comun cu care trebuia să ne confruntăm. Tatăl meu era iubitor. Mama era distantă. A devenit mai accesibilă când am împlinit 30 de ani și am născut o fetiță. În cele din urmă, am reușit să mă apropii de ea. Frumusețea ei părea cinematografică și asta îi face uneori pe oameni de neatins. Mama a suferit pentru că nu și-a mai văzut părinții niciodată și a trădat statutul său de fiică și soră. Cred că îi era greu, deși nu mi-a spus-o. Probabil am moștenit această răceală, deși cu fiicele mele am fost iubitoare. Sunt foarte diferite, de la tați diferiți și au o diferență de vârstă de 12 ani. Tatăl meu a încercat să stabilească relații cu scriitorii din Mexic. Literatura era prezentă în casa noastră.
Mai mult decât religia? Tatăl meu spunea că iudaismul nu este o religie, este un martiriu. Mă simt foarte evreică, dar nu și religioasă. Eram o fată timidă care citea. Am fost instruită citind traducerile lui Borges fără să știu cine este. Și nu am scris până la 47 de ani.
Atat de tarziu? Am încercat înainte, dar mi s-a spus că textele mele erau ca un colier cu mărgele libere. Până când am auto-publicat o carte.
Când ați aflat că sunteți revendicatoare? Am tot aflat. Mă interesa erotismul prin ochii femeilor. Aveam o carte, Apariții, pe care nici Anagrama, nici Tusquets (deși Herralde și De Moura îmi erau prieteni) nu voiau să o publice. Alfaguara a făcut-o și astfel s-a salvat. Povestea despre aplicabilitatea corpului feminin. Până cu puțin timp în urmă, desfacerea picioarelor era atât de jenantă, încât femeile nu puteau cânta la violoncel. Era considerat obscen. Am tradus Istoria ochiului lui Georges Bataille, iar un prieten, care s-a dovedit a nu-mi fi atât de prieten, a descris-o ca pe „o traducere de picioare desfăcute”. N-ar fi spus același lucru despre munca unui bărbat. Protagonista romanului este o fată care se răzvrătește prin desfacerea picioarelor, pentru că tatăl ei vrea să le țină strânse cum i se cuvine unei domnișoare. Astăzi și modelele pozează crăcite. Înainte era indecent: picioarele se desfăceau doar pentru a face dragoste sau pentru a naște.
Ați scris că, oarecum, conviețuind cu cineva înseamnă și a pierde ceva din propria identitate. Nu înseamnă cumva și un fel de creștere? Am devenit pasivă când eram cu cineva.
Ați avut doi parteneri? Și alte chestii, acceptate până la o anumită limită și apoi explodam violent. Prima mea relație, cu un filosof-sociolog, a durat 12 ani. Mi-a oferit multe, am născut o fiică împreună. Apoi am avut o relație secretă cu un bărbat căsătorit, care pentru mine a fost foarte importantă, deoarece m-a convins că corpul meu, de care nu-mi plăcea, era un corp desăvârșit.
V-ați simțit urâtă? Până la 30 de ani m-am simțit proastă și urâtă. Și nu sunt nici proastă, nici urâtă. Iubirea aceea m-a făcut să mă simt deșteaptă și simpatică. Nu știu dacă primului meu soț i-a plăcut corpul meu. Dar amantul secret m-a iubit deplin: intelectual și fizic. Ulterior am fost într-o relație on-off de 15 ani și s-a născut a doua mea fiică. Apoi am rămas singură. Am avut iubiri, dar iubiri albe.
Albe? Fără sex.
La alegere? La alegere aș fi preferat aventurile scurte, pentru că atunci când rămăsesem singură eram încă destul de tânără și destul de frumoasă. Dar încerci să mă confesezi deja.
Scuzați, ați mai scris că niciodată nu vă lăsați condusă la dans. Dansăm așa cum suntem? Sunt prea conștientă de mine. Îmi vine greu să mă relaxez. A fost o luptă constantă.
Împotriva dumneavoastră? Împotriva familiei? Probabil împotriva tuturor. Eram evreică, dar, potrivit părinților mei, am trădat iudaismul. Părăsisem orașul ales. Tatăl meu, de un devotament pronunțat, m-a făcut să mă simt vinovată față de surorile mele. Mă urmărește un sentiment confuz. Surorile mele sunt foarte inteligente, dar probabil că eu am fost mai curajoasă. M-am forțat să fac ceea ce îmi doream, aveam o nevoie internă care mă împingea să perseverez. Încă o mai fac. Am aproape 90 de ani și mă simt perfect. Atât de bine încât mă consider o narcisă insuportabilă. Mi-e rușine să fiu vanitoasă.
Ați vorbit de neiubire în cărțile Dvs. „Am venit la Perugia fugind de durere. Soțul meu plecase la Stockholm după o amantă suedeză ”. Ficțiune literară? Adevăr.
Tot ce ați scris este adevărat? Nu este posibil. Se face ficțiune chiar și cu materiale reale.
Minuțiozitatea Dvs. în scris contrastează cu un anumit escapism personal. Scrieți mai mult despre ceea ce credeți decât despre ceea ce simțiți? Credeți?
Poate fi o impresie. Mă surprinde. Probabil aveți dreptate. Este adevărat că am o problemă foarte gravă vizavi de sentimente. Uneori simțul umorului îndepărtează persoanele. Sunt autocritică, dar mi-e frică să nu fiu banală. Nu aș putea suporta să fiu sentimentală, chiar dacă sunt.
În cartea Și pentru a privi totul, nimic nu am văzut vorbiți de Twitter, „un indiciu al singurătății”. Relatați că toată lumea vorbește și nimeni nu ascultă. Lamentez să văd că oamenii au nevoie de rețelele sociale pentru a mărturisi. Înainte să încerce cu preotul sau cu psihanalistul. În rețele, problemele ajung la nimic: răspunsurile sunt superficiale. Am citit recent poezii despre o căsătorie perfectă care se destrăma pentru că soția devenise dependentă de rețele. Adulterul nu se mai întâmplă cu o ființă umană, ci cu o rețea socială!
Dar aveți cont pe Twitter. Este provocator să spui ceva umoristic în 140 de caractere. La început eram obsedată. Mă trezeam cu câte un tweet în minte. Am scris două cărți.
Sunt tinerii mai singuri decât bătrânii? Suntem cu toții singuri cu telefonul mobil. Când îi cert pe nepoți pentru că îl folosesc la masă, fiicele mele mă ceartă pentru că și eu o fac. Citirea ziarelor, din ceea ce evidențiază Twitter, modifică realitatea așa cum s-a întâmplat cu Trump, Bolsonaro sau Brexitul. Falsul pare adevărat. Am crezut știrile false. La fel ca toate tehnologiile inovatoare, rețelele ajută până când încep să fie utilizate într-un mod pervers. Am transformat rebeliunea în marketing. Am trăit în Statele Unite în timpul războiului din Vietnam. În acel moment nu puteam preda în pantaloni. Când i-am îmbrăcat, am fost întrebată dacă empatizez cu George Sand. Doi ani mai târziu, purtarea lor era normală. Legile vieții.
Ați susținut eternul candidat și actualul președinte, López Obrador. Trebuia să fie o salvare pentru cei săraci. Mai este? Au fost și există multe probleme. Cazurile de corupție extremă încep să fie soluționate. Înghețarea conturilor bancare ale unui lider petrolier foarte corupt, Romero Deschamps, care s-a îmbogățit scandalos timp de 20 de ani în fruntea uniunii, este revelator. Este esențial să rezolvi insecuritatea. Și sunt îngrijorată de faptul că dreptul oricui de a dispune de corpul său poate fi pus în discuție.
Ați vorbit de proasta moștenirea a lui García Márquez. Există un curent de scriitoare care au copiat formula lui Gabo și au popularizat-o într-un mod banal. Asta le-a permis să avanseze literar.
De cine vorbiți? De Isabel Allende, Laura Esquivel ... Mi-a plăcut foarte mult prima carte scrisă de Ángeles Mastretta, dar ceea ce a scris mai târziu nu mă interesează.
Care sunt autorii imprescindibili ? Proust, Perec, Rulfo, Elena Garro.
Mai presus de Octavio Paz? Fusese proeminent. Dar Elena Garro mi se pare de o forță impresionantă. A făcut lucruri cumplite, în același timp a fost foarte curajoasă. A fost imaginea Mexicului, cam ca Borges în Argentina sau Neruda în Chile. Aceste personaje dictează gustul și își exercită puterea intelectuală. Paz a făcut o teocrație foarte periculoasă. Era liderul literelor.
Ce aveți în vedere? Impunător. Avea sub egidă tineri pe care îi adăpostea, dar îi și limita.
Au existat vreodată și femei lideri? La Malinche sau Juana însăși.
Cine a fost lider în Spania? Ei bine ... Franco, nu? [Râde]. Cela era cenzor. Saramago a fost dominant în Portugalia ... Acum sunt mulți cei care vor să fie. Unii sunt la Academia Regală. Dar nu voi polemiza inutil.
După Octavio Paz, sunteți unica expertă al maicii Juana Inés de la Cruz. Paz a salvat-o. Cu Capcanele credinței, a restabilit-o în canonul literaturii de limbă castelană. Juana este ca un ecran de transfer, servește drept etichetă pentru multe lucruri. Există oameni care o vor sfântă și oameni care vor ca ea să fie rebelă.
Cum o vedeți? Rebelă și posesoarea unui limbaj ce a făcut-o cunoscută în întreaga lume.
De ce este esențială? Pentru că se confruntă cu autoritatea, o ocolește și câștigă. O obligă să-și vândă biblioteca și să abjureze, când era total catolică. Se apropiase de gândul lui Dumnezeu. Aceasta era lumea ce o interesa să o descifreze. Pentru ea, elementul fundamental a fost să nu se supună și să înțeleagă lucrurile, să nu accepte versiunile altora. De aceea se confruntă cu un grup de personaje care nu vor ca femeia să gândească. Un iezuit care o laudă este judecat și excomunicat. O călugăriță nu putea fi teologă.
Ce v-a determinat să o studiați timp de 60 de ani? Lecturarea infinită a ceea ce a scris.
O înțelegeți diferit de Octavio Paz? La fel cum Flaubert dorea să fie Madame Bovary, Paz dorea să fie Maica Juana. Mulți dintre scriitorii de sex masculin care s-au ocupat de ea ar fi vrut să fie.
Nu sunteți? Nu îndrăznesc! Am o mare admirație pentru ea. Numai unul dintre versetele sale este cunoașterea eternă. Dezvăluie realitatea contemporană. „Și uitându-se la toate, nu putea vedea nimic și nici nu putea discerne”. Universul este inepuizabil, de aceea este imposibil să îl înțelegem.
Comentarii
Trimiteți un comentariu