Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure, cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri.
Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin.
Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster, pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite.
Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru, mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, și-a întins arătătorul spre păianjeni, praf, puful des de pe podea, petele de degete nespălate de pe mobila din bucătărie, geamurile stropite de câteva ploi mai vechi. Apoi mi-a deschis trei dormitoare cu paturile mototolite, mi-a zis că trebuie făcute, iar lenjeria spălată și întinsă la uscat în galerie.
De la cuvântul „galerie” mintea mea în fracțiune de secundă a traversat pereți și distanțe inimaginabile, a zvâcnit ca o vietate injectată cu adrenalină, ca o pasăre plesnită de rafale neașteptate de vânt și s-a pomenit într-o sală imensă, presărată cu tablouri, sculpturi care mai de care inspirate, perfecte, geniale. Era să rămână acolo, inima mea, oprită, practic, de plăcere, încântată. Dar Santi a mai împins o ușă scârțâită, și săraca inimă a revenit în apartamentul ei murdar.
Galeria pe înțelesul lui Santi și a tuturor ibericilor de la bloc era balconul care dădea spre alte patru balcoane din interiorul edificiului, - partea cea mai dezordonată și mai hidoasă a casei, cu scări zgomotoase de metal, și pereți jupuiți de soare și ploi; locul de depozitat umbrele și sezlonguri pline de nisip cărat zilnic de la plajă, încălțăminte puturoasă, căldări, ligheane, biciclete, trotinete, cărucioare, pungi de haine vechi, încă nescoase la reciclat, cutii și rafturi prăfuite, grămezi de nimicuri nedemne de ținut în casă și prea necesate și de preț pentru a fi aruncate.
Aici să înșiri rufele, nu folosesc uscătorul. Dau afirmativ din cap că am înțeles unde. Crapă multă energie și mereu scot din el hainele jilave, le strâmtează, le scurtează, uneori culorile trec pe alte țesături. Deci am renunțat. Prefer hainele uscate la aer, căci nu miros a bani cheltuiti anapoda, și scapă un zâmbet timid.
Dar dacă plouă? întreb, deoarece nici o urmă de rază nu mai atinge creasta muntelui chel.
Caută în dulap cârligul și întinde cortul peste funii.
În toamnele ploioase bunica usca rufele sub streașina pridvorului, care dădea spre cărarea dinspre imaș. Jumătate de sat își ducea vitele la păscut pe cărarea ceea, și vrând-nevrând își arunca privirea în bulendrele reavăne. Bunica le aranja după culori, pe mărime, să le poată strânge aproape fără cute. Pe funia dinspre gard înșira cearșafurile opărite în leșie și clătite cu apă curată și o unghie de sineală de târg. Când sufla o boare de aer proaspăt, pânzele imaculate se zbăteau ca valurile mării la care pe atunci nici nu-mi închipuiam că aș putea visa.
Santi își înviorează mișcările sub presiunea acelor ce avansează necontenit într-un ceas enorm deasupra ușii de la intrare, împinge într-o gentuță mică telefon, chei, portmoneu, ruj, șervețele și caută disperată ce i-ar mai fi de folos, dar întârzie și fermoarul deja nu se închide. Își mai întinde o dată arătătorul spre un dulap enorm și îmi zice să scot de acolo lenjerie proaspătă de pat, vorbind frânt, iese ca din pușcă.
Dintre toate mirosurile memorate în copilărie cel de așternutul schimbat sâmbetele îmi stârnește până acum fluturii satisfacției. Trec instinctiv palmele curioase peste stofe, seturi de floricele și figuri abstracte, culori pastelate și varii nuanțe de alb curat, împăturite cu grijă, aranjate uniform și aștept. Nu simt nimic. Mănușile de latex stau ca un perete între siguranța casei în care fac curățenie și a familiei mele. Și masca în care uneori mă sufoc stă ca un perete, ca un zid, ca un hotar împotriva tuturor pericolelor, pe care îl sfidează numai mirosurile și fluturii satisfacției.
Comentarii
Trimiteți un comentariu