Treceți la conținutul principal

Bunelul

Bunelul Ion era gospodăros și harnic, atâta au moștent copiii și nepoții de la dânsul.

Ținea o vie de pomină în Călugăra, pe care o lucra în genunchi. Făcea un butoi mare de vin gros,  care nu avea alt nume decât „curat”. Vinul și radiotocika i-au ținut de urât toată viața pașnică.

La război s-a dus cu crucea în sân și cu Dumnezeu în suflet. Nu știu ce grozăvie ar fi putut să se întâmple acolo de s-a întors cu pieptul gol și singur.

Probabil o trădare, ce altceva ar determina o ființă umană să se despartă de cele mai scumpe și dragi…

Probabil după ce a mers peste atâta carne împușcată, tăiată, arsă, după ce a văzut inimi despicate și creieri zburați s-o fi prins la gândul că nu mai erau acelea tocmai sălașuri de găzduit spirit și duh. 

Probabil că s-a rugat, a implorat, a urlat de impotență și durere, a cerut semne și să se oprească lumea în loc ori măcar să dispară dânsul, de groază. A îngropat cadavre de camarazi și absolut necunoscute fără slujbe și pomene și a înțeles că dacă Împărăția de Sus nu, apoi pământul primește totul și nu se cutremură de la tragedii.

Pe bunica a lăsat-o să creadă în ce a vrut ea și a bătut cuie de icoane în toate colțurile de la răsărit, numai să-i țină casa îngrijită și să-l aștepte cu o farfurie de mâncare caldă după orele lui de muncă, din care a înghițit cu o singură lingură, adusă de la front.

A crezut sincer că oamenii trebuie să  fie egali, dar s-a întrecut în toate cu ceilalți.

Acum două luni m-a sunat Franz și m-a rugat să trec să-i văd casa recent cumpărată pe costișa lacului din Crevillente,  pentru o eventuală colaborare.

Am nimerit pe ospețe tocmai în ziua în care enorma familie a lui Franz Aigner dădea o petrecere de Erwärmung des Hauses. Gazda primitoare strângea masa de sub ficusul rămuros, împrăștia cafele și ceaiuri în jurul unei copturi proaspete de mere și stafide.

Franz mi-a întins un pahar cu suc de portocale din propria livadă. 

Franz e neamț și mie toți nemții îmi amintesc de piciorul împușcat al lui bunelul, în familia noastră niciodată nu s-a pomenit unde și cum s-a ales bunelul cu acea rană de război, dar la școală am învățat să urăsc deplin fascismul, hitlerismul și fritzii. Sentimentul mi-a ajuns până la paharul cu suc savuros de portocale, pe care Franz mi l-a pregătit cu grijă și bucuruie.

- Vorbești germana?

- Nu. Dar bunelul vorbea, pentru că a ajuns într-un picior la Berlin.

- Bunelul tău a avut mare noroc. Al meu a murit în 1944 și bunica s-a chinuit să crească singură trei copii cu voia și ajutorul Domnului, dar a supraviețuit numai tata.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-o să stud

Mirosul siguranței

Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cerul cu creasta muntelui chel.  Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure,  cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri. Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin. Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster,  pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite. Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru,  mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, ș

Cât de des primesti flori?

M-a împins dăunezi curiozitatea să-mi scap privirea într-un articolaș despre ne-iubire, despre cum relațiile de familie subțiate de rutină, îi cedează locul ne-iubirii, delicat fiind spus. Potrivit descrierii și întregi cufureli pe care o scremea autoarea, relația mea se înscria practic în toate punctele de ne-iubire. Băi, mie și așa mi-i greu sa găsesc puteri ca să lupt pentru existență, că, practic, asta facem, în esență, -  postările despre familia fericită, flori și șampanie, vacanțe de vis, mese pline, petreceri vesele sunt, de fapt, niște „cuie” în care se anină relațiile de familie, să nu se prăbușească naibii, dar tu ma și zădări cu (,) cum ar fi trebui să fie IDEAL. „să te asculte, să existe multă comunicare, sinceritate, deschidere, compenetrație”, din toate astea, cea mai frecventă în sânul celulei mele a societății s-ar petrece ultima, și tot doar dacă nu m-aș deconecta buștean din picioare, după lucrul fizic și intelectual, îmbinat armonios în doar 12 ore, zilnic.