Ținea o vie de pomină în Călugăra, pe care o lucra în genunchi. Făcea un butoi mare de vin gros, care nu avea alt nume decât „curat”. Vinul și radiotocika i-au ținut de urât toată viața pașnică.
La război s-a dus cu crucea în sân și cu Dumnezeu în suflet. Nu știu ce grozăvie ar fi putut să se întâmple acolo de s-a întors cu pieptul gol și singur.
Probabil o trădare, ce altceva ar determina o ființă umană să se despartă de cele mai scumpe și dragi…
Probabil după ce a mers peste atâta carne împușcată, tăiată, arsă, după ce a văzut inimi despicate și creieri zburați s-o fi prins la gândul că nu mai erau acelea tocmai sălașuri de găzduit spirit și duh.
Probabil că s-a rugat, a implorat, a urlat de impotență și durere, a cerut semne și să se oprească lumea în loc ori măcar să dispară dânsul, de groază. A îngropat cadavre de camarazi și absolut necunoscute fără slujbe și pomene și a înțeles că dacă Împărăția de Sus nu, apoi pământul primește totul și nu se cutremură de la tragedii.
Pe bunica a lăsat-o să creadă în ce a vrut ea și a bătut cuie de icoane în toate colțurile de la răsărit, numai să-i țină casa îngrijită și să-l aștepte cu o farfurie de mâncare caldă după orele lui de muncă, din care a înghițit cu o singură lingură, adusă de la front.
A crezut sincer că oamenii trebuie să fie egali, dar s-a întrecut în toate cu ceilalți.
Acum două luni m-a sunat Franz și m-a rugat să trec să-i văd casa recent cumpărată pe costișa lacului din Crevillente, pentru o eventuală colaborare.
Am nimerit pe ospețe tocmai în ziua în care enorma familie a lui Franz Aigner dădea o petrecere de Erwärmung des Hauses. Gazda primitoare strângea masa de sub ficusul rămuros, împrăștia cafele și ceaiuri în jurul unei copturi proaspete de mere și stafide.
Franz mi-a întins un pahar cu suc de portocale din propria livadă.
Franz e neamț și mie toți nemții îmi amintesc de piciorul împușcat al lui bunelul, în familia noastră niciodată nu s-a pomenit unde și cum s-a ales bunelul cu acea rană de război, dar la școală am învățat să urăsc deplin fascismul, hitlerismul și fritzii. Sentimentul mi-a ajuns până la paharul cu suc savuros de portocale, pe care Franz mi l-a pregătit cu grijă și bucuruie.
- Vorbești germana?
- Nu. Dar bunelul vorbea, pentru că a ajuns într-un picior la Berlin.
- Bunelul tău a avut mare noroc. Al meu a murit în 1944 și bunica s-a chinuit să crească singură trei copii cu voia și ajutorul Domnului, dar a supraviețuit numai tata.
Comentarii
Trimiteți un comentariu