Treceți la conținutul principal

Virus si prejudecati

 În vinerea când Vega Baja a intrat în carantină rafturile supermarketurilor s-au golit și prin grupurile mămicilor de la scoala copiilor mei s-au revărsat mesaje veninoase din capetele atotștiutoarelor cu ochii răsturnați peste cap: „Cum, Doamne, e posibil să cumperi pană penești magazinul?”
Este posibil. Lumea în zona noastră nu face rezerve de alimente, nu conservează, nu umple beciuri de bunătățuri nici cotețuri cu animale de tăiat, iese la cumparaturi săptămânal, din plictiseală ori shopogolism. Dar când s-a cerut să ne închidem în case cei precauți și responsabili și-au făcut ca și camionerii plinul, să nu se oprească la fiecare ieșire de pe autostradă. Și tocmai mahalagioaicele care n-au vrut să se facă de râs cu cărucioare pline ies zilnic la plimbare să-și împlinească pofte, să-și satisfacă mici capricii, pe unde le trebuie și nu le trebuie, umplând străzile de pericol.
Dina, din rândul drept al urbanizării noastre îngrijește trei pisici acasă și toată turma de sălbăticiuni, care odinioară se alimenta din containerul de gunoi de la intersecție, până le-a improvizat dânsa o cantină motănească sub măslinul de la colțul edificiului în care locuiește. Pe Dina la fel au judecat-o alergicii la animale, sensibilii la putoare și susținătorii rafturilor pline, când a curățat secția de alimente pentru feline, dar ei nu i-a păsat, pentru că mai mult o bucură vagaboantele sătule și faptul că supermarketul se reumple la timp.
Andres și-a cumpărat kile de cascaval, salamuri, nucușoare, biscuiți sărați, lapte pentru cafele matinale și multă băutură tare, să-și dezinfecteze pielea și să-și întremeze sufletul în serile de pustnic. Bărbatul repară țevi sparte, conducte perforate ce transportă murdării contagioase, s-a expus în experiența sa largă armatelor de viruși, dar nimic nu i-a cauzat mai multă preocupare, și nu îi este deloc rușine să recunoască - frică, decât mizeria din cauza căreia s-a oprit lumea în loc. L-a debusolat ușor, dar n-a intrat în pământ de incomoditate dacă l-a etichetat cumva bețiv casierița cu ochi blânzi, istovită de scant, cărat produse și aranjat pe rafturi  și probabil cu o față foarte frumoasă, pe care n-a putut s-o vadă de sub masca de protecție. A împins căruciorul plin până la ușa automată ce ezita să se deschidă și i-a mai căutat o dată trăsăturile plăcute. O să le țină minte și are s-o caute pentru că nu i-a deslușit verigheta sub mănușile de latex. Numai să se îndrepte lucrurile, să se trateze cât mai multă lume de viruși și de prejudecăți.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-o să stud

Mirosul siguranței

Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cerul cu creasta muntelui chel.  Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure,  cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri. Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin. Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster,  pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite. Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru,  mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, ș

Cât de des primesti flori?

M-a împins dăunezi curiozitatea să-mi scap privirea într-un articolaș despre ne-iubire, despre cum relațiile de familie subțiate de rutină, îi cedează locul ne-iubirii, delicat fiind spus. Potrivit descrierii și întregi cufureli pe care o scremea autoarea, relația mea se înscria practic în toate punctele de ne-iubire. Băi, mie și așa mi-i greu sa găsesc puteri ca să lupt pentru existență, că, practic, asta facem, în esență, -  postările despre familia fericită, flori și șampanie, vacanțe de vis, mese pline, petreceri vesele sunt, de fapt, niște „cuie” în care se anină relațiile de familie, să nu se prăbușească naibii, dar tu ma și zădări cu (,) cum ar fi trebui să fie IDEAL. „să te asculte, să existe multă comunicare, sinceritate, deschidere, compenetrație”, din toate astea, cea mai frecventă în sânul celulei mele a societății s-ar petrece ultima, și tot doar dacă nu m-aș deconecta buștean din picioare, după lucrul fizic și intelectual, îmbinat armonios în doar 12 ore, zilnic.