Treceți la conținutul principal

Cât de des primesti flori?



M-a împins dăunezi curiozitatea să-mi scap privirea într-un articolaș despre ne-iubire, despre cum relațiile de familie subțiate de rutină, îi cedează locul ne-iubirii, delicat fiind spus. Potrivit descrierii și întregi cufureli pe care o scremea autoarea, relația mea se înscria practic în toate punctele de ne-iubire. Băi, mie și așa mi-i greu sa găsesc puteri ca să lupt pentru existență, că, practic, asta facem, în esență, -  postările despre familia fericită, flori și șampanie, vacanțe de vis, mese pline, petreceri vesele sunt, de fapt, niște „cuie” în care se anină relațiile de familie, să nu se prăbușească naibii, dar tu ma și zădări cu (,) cum ar fi trebui să fie IDEAL.
„să te asculte, să existe multă comunicare, sinceritate, deschidere, compenetrație”, din toate astea, cea mai frecventă în sânul celulei mele a societății s-ar petrece ultima, și tot doar dacă nu m-aș deconecta buștean din picioare, după lucrul fizic și intelectual, îmbinat armonios în doar 12 ore, zilnic. 
„să-ți acorde atenție, să-i facă mici/mari cadouri, în funcție de ce ai fost capabilă să pescuiești. ” la acest punct, am început să mă enervez de la incapacitatea de a-mi aminti când am primit ultima floare în dar, o vedeam în fața ochilor, dar nu-mi aminteam când, ori acesta era un detaliu foarte important, din articol rezulta că  - frecvența cu care primești cadourile e direct proporțională indicatorului iubirii, drept că nu se specifica unitatea de măsură, deci într-un final intrasem într-o dilemă fără precedent, pentru că nu știam pe ce să mă enervez mai tare; pe faptul că nu primesc des flori, ori pe sclerosul din cauza căruia uit când le primesc, dar și așa pe măsură ce mă aprofundam în lectură, mă transformam în Sfinx, ba mai ceva, începu să-mi iasă foc și fum din toate borțile capului, noroc de sacul cu ciorapi care trebuiau împerecheați, și de cele două coșuri cu chiloți, pe care trebuia să-i distribui prin sertare, mi-au făcut mai bine decât o duzină de psihologi în acțiune.
Prima decizie a fost să-i cer socoteală pentru ne-iubire și eventual să-mi cobor valizele din pod, pentru cazul în care nu va avea un răspuns convingător. Pe la jumătate de sac de ciorapi, m-a învăluit o boare de resemnare angelică, susținută , evident, de ciocolățica supraviețuită în ajun. Ajunsă la coșurile cu chiloți eram definitiv reabilitată și ne-am înțeles cu Doamne-Doamne, ca dacă o să-mi țin limba după dinți, Dânsul o să-mi pună o bilă albă la „carmă”.
Seara, la cină, iartă-mă, Doamne-Doamne, i-am scos ochii de floare, dar light, era atât de obosit, încât nu-i ajungeau puteri să cineze, d-apoi să se dezvinovățească.
Și așa orb, metaforic vorbind, adică cu ochii scoși, m-a strâns la piept cu puterile rămase și s-a umplut casa de flori, metaforic vorbind, desigur.
Poți să-ți iei bila înapoi, Doamne-Doamne, că mi-e bine așa cum este, în ceea lume fie cum o fi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-...

Ziua cartii = ziua dragostei

Ziua îndrăgostiților în Spania se sărbătorește, cum e și firesc, primăvara, iubiții își dăruiesc o carte ori un trandafir, respectiv ziua aceasta se mai consideră și a cărții ori a amatorilor de lectură. Orașele mari în această zi se transformau, înainte de pandemie, în librării la aer liber, decorate cu flori vii, străzile se umpleau de expoziții cu vânzare ale editurilor harnice sau pur și simplu de mese ori rafturi slinoase cu ediții terfelite de nenumărate degete anonime. Legenda sărbătorii este protagonizată de San Jordi, protectorului orașului Barcelona. Se zice că în încăierarea sa cu dragonul care ținea în frică urba și prințesa acesteia, l-a străpuns pe căpcăun cu spada și din corpul său au țâșnit roze în loc de sânge, o floare i-a dăruit-o prințesei, care-i căzuse cu tronc, evident, și de acolo au pornit toate, - marcanta zi de 23 aprilie, (alte surse zic că în respectiva zi Sfântul ar fi fost decapitat) un trandafir în semn de afecțiune, iar în anii 20 ai secolului tr...

La Itaca

Cam de câte ori îmi ung cu cremă înainte de culcare mâinile arse de produse de curățat și pline de cicatrici, ca să-mi pot îndoi degetele, îmi amintesc scena dintr-un film despre gulag, în care eroina toți anii de detenție folosea porția săptămânală de unt pentru ten și mâini, iar după ce s-a întors din Siberia, multora nu le venea a crede că a supraviețuit, dar mai ales că practic nu s-a schimbat. Eroina era tânăra și spera foarte mult să se întoarcă, dar eu oare de ce o fac? Sâmbăta trecută, după ce am scotocit o bluză potrivită și mi-am colorat puțin ridurile, am băgat în rucsac un carnet de notițe și un pix, m-am uitat la mâinile proaspăt unse și am conchis că pentru ditamai ocazii rare se merită. Seara se anunța caldă și ușoară. M-am pornit cu ideea fixă că literatură libidinoasă nu digerez, dar contactul cu soiul de femei culte mi-ar face bine. Eu din casă singură și fără treabă cred că n-am ieșit nici o dată în ultimii zece ani, deci zic ia să-mi fac de cap ultima oară î...