M-a împins dăunezi curiozitatea să-mi scap privirea într-un articolaș despre ne-iubire, despre cum relațiile de familie subțiate de rutină, îi cedează locul ne-iubirii, delicat fiind spus. Potrivit descrierii și întregi cufureli pe care o scremea autoarea, relația mea se înscria practic în toate punctele de ne-iubire. Băi, mie și așa mi-i greu sa găsesc puteri ca să lupt pentru existență, că, practic, asta facem, în esență, - postările despre familia fericită, flori și șampanie, vacanțe de vis, mese pline, petreceri vesele sunt, de fapt, niște „cuie” în care se anină relațiile de familie, să nu se prăbușească naibii, dar tu ma și zădări cu (,) cum ar fi trebui să fie IDEAL.
„să te asculte, să existe multă comunicare, sinceritate, deschidere, compenetrație”, din toate astea, cea mai frecventă în sânul celulei mele a societății s-ar petrece ultima, și tot doar dacă nu m-aș deconecta buștean din picioare, după lucrul fizic și intelectual, îmbinat armonios în doar 12 ore, zilnic.
„să-ți acorde atenție, să-i facă mici/mari cadouri, în funcție de ce ai fost capabilă să pescuiești. ” la acest punct, am început să mă enervez de la incapacitatea de a-mi aminti când am primit ultima floare în dar, o vedeam în fața ochilor, dar nu-mi aminteam când, ori acesta era un detaliu foarte important, din articol rezulta că - frecvența cu care primești cadourile e direct proporțională indicatorului iubirii, drept că nu se specifica unitatea de măsură, deci într-un final intrasem într-o dilemă fără precedent, pentru că nu știam pe ce să mă enervez mai tare; pe faptul că nu primesc des flori, ori pe sclerosul din cauza căruia uit când le primesc, dar și așa pe măsură ce mă aprofundam în lectură, mă transformam în Sfinx, ba mai ceva, începu să-mi iasă foc și fum din toate borțile capului, noroc de sacul cu ciorapi care trebuiau împerecheați, și de cele două coșuri cu chiloți, pe care trebuia să-i distribui prin sertare, mi-au făcut mai bine decât o duzină de psihologi în acțiune.
Prima decizie a fost să-i cer socoteală pentru ne-iubire și eventual să-mi cobor valizele din pod, pentru cazul în care nu va avea un răspuns convingător. Pe la jumătate de sac de ciorapi, m-a învăluit o boare de resemnare angelică, susținută , evident, de ciocolățica supraviețuită în ajun. Ajunsă la coșurile cu chiloți eram definitiv reabilitată și ne-am înțeles cu Doamne-Doamne, ca dacă o să-mi țin limba după dinți, Dânsul o să-mi pună o bilă albă la „carmă”.
Seara, la cină, iartă-mă, Doamne-Doamne, i-am scos ochii de floare, dar light, era atât de obosit, încât nu-i ajungeau puteri să cineze, d-apoi să se dezvinovățească.
Și așa orb, metaforic vorbind, adică cu ochii scoși, m-a strâns la piept cu puterile rămase și s-a umplut casa de flori, metaforic vorbind, desigur.
Poți să-ți iei bila înapoi, Doamne-Doamne, că mi-e bine așa cum este, în ceea lume fie cum o fi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu