Treceți la conținutul principal

Cât de des primesti flori?



M-a împins dăunezi curiozitatea să-mi scap privirea într-un articolaș despre ne-iubire, despre cum relațiile de familie subțiate de rutină, îi cedează locul ne-iubirii, delicat fiind spus. Potrivit descrierii și întregi cufureli pe care o scremea autoarea, relația mea se înscria practic în toate punctele de ne-iubire. Băi, mie și așa mi-i greu sa găsesc puteri ca să lupt pentru existență, că, practic, asta facem, în esență, -  postările despre familia fericită, flori și șampanie, vacanțe de vis, mese pline, petreceri vesele sunt, de fapt, niște „cuie” în care se anină relațiile de familie, să nu se prăbușească naibii, dar tu ma și zădări cu (,) cum ar fi trebui să fie IDEAL.
„să te asculte, să existe multă comunicare, sinceritate, deschidere, compenetrație”, din toate astea, cea mai frecventă în sânul celulei mele a societății s-ar petrece ultima, și tot doar dacă nu m-aș deconecta buștean din picioare, după lucrul fizic și intelectual, îmbinat armonios în doar 12 ore, zilnic. 
„să-ți acorde atenție, să-i facă mici/mari cadouri, în funcție de ce ai fost capabilă să pescuiești. ” la acest punct, am început să mă enervez de la incapacitatea de a-mi aminti când am primit ultima floare în dar, o vedeam în fața ochilor, dar nu-mi aminteam când, ori acesta era un detaliu foarte important, din articol rezulta că  - frecvența cu care primești cadourile e direct proporțională indicatorului iubirii, drept că nu se specifica unitatea de măsură, deci într-un final intrasem într-o dilemă fără precedent, pentru că nu știam pe ce să mă enervez mai tare; pe faptul că nu primesc des flori, ori pe sclerosul din cauza căruia uit când le primesc, dar și așa pe măsură ce mă aprofundam în lectură, mă transformam în Sfinx, ba mai ceva, începu să-mi iasă foc și fum din toate borțile capului, noroc de sacul cu ciorapi care trebuiau împerecheați, și de cele două coșuri cu chiloți, pe care trebuia să-i distribui prin sertare, mi-au făcut mai bine decât o duzină de psihologi în acțiune.
Prima decizie a fost să-i cer socoteală pentru ne-iubire și eventual să-mi cobor valizele din pod, pentru cazul în care nu va avea un răspuns convingător. Pe la jumătate de sac de ciorapi, m-a învăluit o boare de resemnare angelică, susținută , evident, de ciocolățica supraviețuită în ajun. Ajunsă la coșurile cu chiloți eram definitiv reabilitată și ne-am înțeles cu Doamne-Doamne, ca dacă o să-mi țin limba după dinți, Dânsul o să-mi pună o bilă albă la „carmă”.
Seara, la cină, iartă-mă, Doamne-Doamne, i-am scos ochii de floare, dar light, era atât de obosit, încât nu-i ajungeau puteri să cineze, d-apoi să se dezvinovățească.
Și așa orb, metaforic vorbind, adică cu ochii scoși, m-a strâns la piept cu puterile rămase și s-a umplut casa de flori, metaforic vorbind, desigur.
Poți să-ți iei bila înapoi, Doamne-Doamne, că mi-e bine așa cum este, în ceea lume fie cum o fi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-o să stud

Mirosul siguranței

Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cerul cu creasta muntelui chel.  Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure,  cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri. Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin. Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster,  pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite. Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru,  mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, ș