Treceți la conținutul principal

Mesón Río Seco.

Mi s-a întâmplat doar de două ori în ultimii zece ani să pierd definitiv simțul locației, de bine și deosebit ce mi-a fost. Prima dată s-a petrecut la biserica ortodoxă din Altea. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, am parcurs vreo 70 de kilometri peste întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase, ca la un moment dat să ne înghită o oază vie, după care s-au terminat subit palmierii, din senin!, ne-a înconjurat pădurea cu frunze late de un verde intens, întunecat. Timpul nu avea sens nici măsură, locul părea o noțiune abstractă născocită pentru cei din afară. Câteva suflete, cu capetele acoperite, se plimbau frapate de luxul lăcașului și de feeria din jur, atingeau icoane, aprindeau lumânări și murmurau resemnați.
I-am urmat și cred că m-am rugat. Aveam nevoie atunci. Eram tare adânc scufundată și îmi părea că de acolo n-o să mă audă nimeni niciodată. Cel mai mult îmi doream să mă vindece frumusețea acelui loc; mai mult decât alte puteri cu care ar fi trebuit să închei pacte să fac compromisuri și sacrificii. Mă simțeam la distanța de 4000 de kilometri ca unde m-am născut. Înghițeam avid aerul pădurii cu iz de tămâie și lumânări arse, să-l depozitez în toate celulele.
Ieri am fost la o petrecere spre sud, spre Mucia cu plaje imense, câmpuri selecte de golf pentru bogătanii lumii - întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase - iar în mijlocul priveliștii străine am descoperit un loc umbrit ca acasă - o crâșmă decorată cu lemn vechi; cu rafturi pline de vinuri bune ca în beciul unui gospodar chibzuit; miros de tocăniță cu mămăligă și brânză de oi, „Hristos a înviat și bună ziua” în loc de „Hola. ¿Que tal?”; sârbe lungi și pisate până la ultimul strop de transpirație; băsmăluță răspupată și veselie chiuită.
Parcă nu era cazul, dar la urma urmelor, tocănița s-a împăcat bine cu platourile de calmari rumeni, somon, cod, sardine și alte orătănii maritime. Totul, în esență, transmitea liniște și împăcare, până și fețele adulților chinuiți de munca pe tărâmurile cucerite, până și copiii născuți spre binele lor departe de rădăcini. Pentru ei s-a rezervat un separeu cu fluturași și baloane colorate, tacâmuri individuale și gustări corespunzătoare vârstei, animatori, monitori, activități distractive, jocuri și competiții. Nu ca în copilăria mea, când mă duceam la nuntă să văd mireasa de peste două case, și numai după a doua masă, când se îmbăta oastea nașului și a socrului și a Sfântului Duh, mă pricopseam cu vreo două bomboane din fructiera unsuroasă.
Moldovenii stabiliți prin străinătăți, dacă vi s-a întâmplat să-i urmăriți la petreceri și nu numai, trăiesc ca îngerii reveniți în Paradis după ispășirea păcatelor, de frică să nu fie exilați din nou... în Moldova - corecți și recunoscători.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-o să stud

Mirosul siguranței

Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cerul cu creasta muntelui chel.  Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure,  cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri. Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin. Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster,  pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite. Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru,  mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, ș

Masa plinä

Pedro se trezește înainte de răsărit, sorbește rar un solo încins, apoi se scufundă în fotoliul său de birou, cam deteriorat, cam scârțâit, al cărui piele veche i-a copiat deja forma șezutului zilnic.  Deschide multiple documente Excel, notează niște date pe hârtii, scoate la printer foi cu tabele pline de numere mărunțele, trece peste ele o riglă transparentă, comparandu-le cu alte date de pe monitoare. E calm, chiar și atunci când pescuiește o cifră greșită și din cauza ei trebuie să ia tot ritualul de la capăt. E responsabil, pentru că de la domiciliu ar putea să-și organizeze orarul pe placul său haotc, dar pentru micile inconveniențe de a fi matinal și eficient primește un salariu in-vi-di-a-bil.  În pauzele scurte trece pe sofaua veche, pătată, prăfuită și pornește trackul lui Bon Jovi. Mârâie. Lui îi pare că ceea ce se aude în subsolul semiobscur ar putea fi numit melodie, de fapt poate fi numit orice i-ar părea lui, pentru că nimeni nu-l aude de câteva luni. Își masează cu mâna