Mi s-a întâmplat doar de două ori în ultimii zece ani să pierd definitiv simțul locației, de bine și deosebit ce mi-a fost. Prima dată s-a petrecut la biserica ortodoxă din Altea. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, am parcurs vreo 70 de kilometri peste întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase, ca la un moment dat să ne înghită o oază vie, după care s-au terminat subit palmierii, din senin!, ne-a înconjurat pădurea cu frunze late de un verde intens, întunecat. Timpul nu avea sens nici măsură, locul părea o noțiune abstractă născocită pentru cei din afară. Câteva suflete, cu capetele acoperite, se plimbau frapate de luxul lăcașului și de feeria din jur, atingeau icoane, aprindeau lumânări și murmurau resemnați.
I-am urmat și cred că m-am rugat. Aveam nevoie atunci. Eram tare adânc scufundată și îmi părea că de acolo n-o să mă audă nimeni niciodată. Cel mai mult îmi doream să mă vindece frumusețea acelui loc; mai mult decât alte puteri cu care ar fi trebuit să închei pacte să fac compromisuri și sacrificii. Mă simțeam la distanța de 4000 de kilometri ca unde m-am născut. Înghițeam avid aerul pădurii cu iz de tămâie și lumânări arse, să-l depozitez în toate celulele.
Ieri am fost la o petrecere spre sud, spre Mucia cu plaje imense, câmpuri selecte de golf pentru bogătanii lumii - întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase - iar în mijlocul priveliștii străine am descoperit un loc umbrit ca acasă - o crâșmă decorată cu lemn vechi; cu rafturi pline de vinuri bune ca în beciul unui gospodar chibzuit; miros de tocăniță cu mămăligă și brânză de oi, „Hristos a înviat și bună ziua” în loc de „Hola. ¿Que tal?”; sârbe lungi și pisate până la ultimul strop de transpirație; băsmăluță răspupată și veselie chiuită.
Parcă nu era cazul, dar la urma urmelor, tocănița s-a împăcat bine cu platourile de calmari rumeni, somon, cod, sardine și alte orătănii maritime. Totul, în esență, transmitea liniște și împăcare, până și fețele adulților chinuiți de munca pe tărâmurile cucerite, până și copiii născuți spre binele lor departe de rădăcini. Pentru ei s-a rezervat un separeu cu fluturași și baloane colorate, tacâmuri individuale și gustări corespunzătoare vârstei, animatori, monitori, activități distractive, jocuri și competiții. Nu ca în copilăria mea, când mă duceam la nuntă să văd mireasa de peste două case, și numai după a doua masă, când se îmbăta oastea nașului și a socrului și a Sfântului Duh, mă pricopseam cu vreo două bomboane din fructiera unsuroasă.
Moldovenii stabiliți prin străinătăți, dacă vi s-a întâmplat să-i urmăriți la petreceri și nu numai, trăiesc ca îngerii reveniți în Paradis după ispășirea păcatelor, de frică să nu fie exilați din nou... în Moldova - corecți și recunoscători.
Comentarii
Trimiteți un comentariu