Treceți la conținutul principal

Mesón Río Seco.

Mi s-a întâmplat doar de două ori în ultimii zece ani să pierd definitiv simțul locației, de bine și deosebit ce mi-a fost. Prima dată s-a petrecut la biserica ortodoxă din Altea. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, am parcurs vreo 70 de kilometri peste întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase, ca la un moment dat să ne înghită o oază vie, după care s-au terminat subit palmierii, din senin!, ne-a înconjurat pădurea cu frunze late de un verde intens, întunecat. Timpul nu avea sens nici măsură, locul părea o noțiune abstractă născocită pentru cei din afară. Câteva suflete, cu capetele acoperite, se plimbau frapate de luxul lăcașului și de feeria din jur, atingeau icoane, aprindeau lumânări și murmurau resemnați.
I-am urmat și cred că m-am rugat. Aveam nevoie atunci. Eram tare adânc scufundată și îmi părea că de acolo n-o să mă audă nimeni niciodată. Cel mai mult îmi doream să mă vindece frumusețea acelui loc; mai mult decât alte puteri cu care ar fi trebuit să închei pacte să fac compromisuri și sacrificii. Mă simțeam la distanța de 4000 de kilometri ca unde m-am născut. Înghițeam avid aerul pădurii cu iz de tămâie și lumânări arse, să-l depozitez în toate celulele.
Ieri am fost la o petrecere spre sud, spre Mucia cu plaje imense, câmpuri selecte de golf pentru bogătanii lumii - întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase - iar în mijlocul priveliștii străine am descoperit un loc umbrit ca acasă - o crâșmă decorată cu lemn vechi; cu rafturi pline de vinuri bune ca în beciul unui gospodar chibzuit; miros de tocăniță cu mămăligă și brânză de oi, „Hristos a înviat și bună ziua” în loc de „Hola. ¿Que tal?”; sârbe lungi și pisate până la ultimul strop de transpirație; băsmăluță răspupată și veselie chiuită.
Parcă nu era cazul, dar la urma urmelor, tocănița s-a împăcat bine cu platourile de calmari rumeni, somon, cod, sardine și alte orătănii maritime. Totul, în esență, transmitea liniște și împăcare, până și fețele adulților chinuiți de munca pe tărâmurile cucerite, până și copiii născuți spre binele lor departe de rădăcini. Pentru ei s-a rezervat un separeu cu fluturași și baloane colorate, tacâmuri individuale și gustări corespunzătoare vârstei, animatori, monitori, activități distractive, jocuri și competiții. Nu ca în copilăria mea, când mă duceam la nuntă să văd mireasa de peste două case, și numai după a doua masă, când se îmbăta oastea nașului și a socrului și a Sfântului Duh, mă pricopseam cu vreo două bomboane din fructiera unsuroasă.
Moldovenii stabiliți prin străinătăți, dacă vi s-a întâmplat să-i urmăriți la petreceri și nu numai, trăiesc ca îngerii reveniți în Paradis după ispășirea păcatelor, de frică să nu fie exilați din nou... în Moldova - corecți și recunoscători.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”

  Din seria interviurilor cu viitorul (1) Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde” Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal. Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”.  Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-...

Ziua cartii = ziua dragostei

Ziua îndrăgostiților în Spania se sărbătorește, cum e și firesc, primăvara, iubiții își dăruiesc o carte ori un trandafir, respectiv ziua aceasta se mai consideră și a cărții ori a amatorilor de lectură. Orașele mari în această zi se transformau, înainte de pandemie, în librării la aer liber, decorate cu flori vii, străzile se umpleau de expoziții cu vânzare ale editurilor harnice sau pur și simplu de mese ori rafturi slinoase cu ediții terfelite de nenumărate degete anonime. Legenda sărbătorii este protagonizată de San Jordi, protectorului orașului Barcelona. Se zice că în încăierarea sa cu dragonul care ținea în frică urba și prințesa acesteia, l-a străpuns pe căpcăun cu spada și din corpul său au țâșnit roze în loc de sânge, o floare i-a dăruit-o prințesei, care-i căzuse cu tronc, evident, și de acolo au pornit toate, - marcanta zi de 23 aprilie, (alte surse zic că în respectiva zi Sfântul ar fi fost decapitat) un trandafir în semn de afecțiune, iar în anii 20 ai secolului tr...

La Itaca

Cam de câte ori îmi ung cu cremă înainte de culcare mâinile arse de produse de curățat și pline de cicatrici, ca să-mi pot îndoi degetele, îmi amintesc scena dintr-un film despre gulag, în care eroina toți anii de detenție folosea porția săptămânală de unt pentru ten și mâini, iar după ce s-a întors din Siberia, multora nu le venea a crede că a supraviețuit, dar mai ales că practic nu s-a schimbat. Eroina era tânăra și spera foarte mult să se întoarcă, dar eu oare de ce o fac? Sâmbăta trecută, după ce am scotocit o bluză potrivită și mi-am colorat puțin ridurile, am băgat în rucsac un carnet de notițe și un pix, m-am uitat la mâinile proaspăt unse și am conchis că pentru ditamai ocazii rare se merită. Seara se anunța caldă și ușoară. M-am pornit cu ideea fixă că literatură libidinoasă nu digerez, dar contactul cu soiul de femei culte mi-ar face bine. Eu din casă singură și fără treabă cred că n-am ieșit nici o dată în ultimii zece ani, deci zic ia să-mi fac de cap ultima oară î...