miercuri, 25 aprilie 2018

La Itaca

Cam de câte ori îmi ung cu cremă înainte de culcare mâinile arse de produse de curățat și pline de cicatrici, ca să-mi pot îndoi degetele, îmi amintesc scena dintr-un film despre gulag, în care eroina toți anii de detenție folosea porția săptămânală de unt pentru ten și mâini, iar după ce s-a întors din Siberia, multora nu le venea a crede că a supraviețuit, dar mai ales că practic nu s-a schimbat.
Eroina era tânăra și spera foarte mult să se întoarcă, dar eu oare de ce o fac?
Sâmbăta trecută, după ce am scotocit o bluză potrivită și mi-am colorat puțin ridurile, am băgat în rucsac un carnet de notițe și un pix, m-am uitat la mâinile proaspăt unse și am conchis că pentru ditamai ocazii rare se merită.
Seara se anunța caldă și ușoară. M-am pornit cu ideea fixă că literatură libidinoasă nu digerez, dar contactul cu soiul de femei culte mi-ar face bine. Eu din casă singură și fără treabă cred că n-am ieșit nici o dată în ultimii zece ani, deci zic ia să-mi fac de cap ultima oară înainte de bătrânețe.
Pe Maria o cunosc de jumătate de viață și jumătate din această jumătate am locuit la o azvârlitură de băț fără să bănuim - din mari păcate. La întâlnirea din cafeneaua Itaca a povestit despre experiența sa literară și despre a treia sa carte „Insomnia”, de la care nu așteaptă popularitate, bani sau carieră, pentru că, în esență, scopul acestei cărți s-a atins constant pe parcursul scrierii - aducându-i autoare-i plăcerea de a se frământa în magia cuvintelor. Maria e persoana pe care o poți caracteriza printr-un cuvânt - perfecțiune - fără riscul de a exagera, e unica ființă de pe fața pământului cu care ma incomodez să vorbesc spaniola, pentru că o posedă mai bine decât majoritatea spaniolilor; e o companie plăcută, comodă în orice temă; e pur și simplu mentalitatea, temperamentul și convingerile mele, dosite într-un cufăr de preț pentru timpuri mai bune. Maria e un exemplu de caracter și curaj și cea mai clară probă că nimic în viața noastră nu are loc întâmplător și fără sens; până și căutarea haotică a unui post de radio îți poate deschide calea spre profesie, pasiune și practic spre inima bărbatului iubit.
Elena - a doua autoare și-a prezentat ultimul dintre cele 7 romane „Saltando las olas”- farmacistă, soție, mama care pune masa caldă de trei ori pe zi, editează câte un roman pe an. S-a așezat cumințică pe scaun și povestea ironic despre aventura ei numită - scris - omițând intenționat practic aspecte legate de inspirație, talent, chemare, vocație. A povestit pe scurt istorioarele care i-au mărit cercul de cunoștințe și i-au răspândit numele pe tot globul. A zis că „hobbyul” acesta îi diversifică rutina. A doua sa sarcină de exemplu a prins-o într-o vară infernal de caldă, petrecută în căsuța strâmtă a mamei, de aceea s-a apucat de scris cartea care a purtat-o cu burta la gură pe trei continente, drept că imaginar doar; pe insule exotice, în hotele de lux și jacuzzi aromate. La liceu Elena a fost o rățușcă urâtă și la facultate penajul a rămas intact, dar scrisul i-a permis să treacă limitele de care în viața reală n-ar fi avut curajul nici să se apropie.
I-am citit cartea în două zile. Mai vreau.
O să-mi cumpăr o cremă nouă. Deja știu pentru ce.

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Satul meu on line

Poate în unele sate a rămas viață off line, dar cea din satul meu s-a mutat cam toată pe Facebook. Și când ni se face dor de drumul lung și șerpuit de-a lungul hotarului și al Prutului tulbure, de cișmelele care înaintea rețelelor erau pe post de medii de socializare, de lutăria din care se vedea ca în palmă lumea mare și nemărginit de frumoasă, de casa de cultură, în sfarșit, care a găzduit toate iubirile adevărate și desigur veșnice, facem log in, remember password, căutând rămășițe de amintiri.
Fiecare din capătul său de lume, unde a învățat limbi străine - multe și foarte bine, în puțin timp, fără zgâlțăiala Nadejdei Alexeevna; unde a făcut copii frumoși și case mari, averi, cariere, relații, călătorii, greșeli, schimbări, de toate, dar când îl pătrunde pustiul în sufletul rupt de rădăcini se bagă ca și mine în Gigabaiți să răsfoiască poze, să citească adevăruri eterne și glume răsuflate.Nu căutam nimic când am dat de poza ei - la fel de frumoasă ca acum douăzeci de ani sau mai mult, foarte puțin schimbată, dar spre bine. Nu se vedea din poză dacă trăiește mai bine, dacă are mai mult sau nu, dar privirea-i luminoasă trăda o vână de fericire. Există femei care își fac din fidelitate filozofie și religie, se îndrăgostesc de vreun derbedeu și își răstignesc viața pe sumarele clipe de încântare oferite de pomenitul derbedeu în crizele lui de bunăvoință, și există, de exemplu, Ana, altfel o cheamă, dar nu-i deloc relevant pentru ceea ce intenționez să spun. Ana-i simplă, multă, bună, veselă, caldă, previzibilă, îngăduitoare, făcută integral și exclusiv pentru a menține și continua viața pe acest pământ. Primele n-au preț, dacă și Ana nu cedează prin nimic. N-a trăit deloc pentru dânsa, pentru că s-a măritat imediat după majorat, unii flăcăi mai mari o așteptau să crească, iar alții mai mici, ce rugau să n-o ia nimeni până vor crește ei și dânsa a luat și s-a măritat cu cel pe care îl iubea, de asta și spuneam că femeile simple nu se încâlcesc în filozofii complicate când e cazul să-și asculte instinctele. Cu gospodărie pe umeri, copii, soț pe drumuri și profesie scoasă în capăt și-a păstrat cuibul integru și cald.Dar într-o zi s-a prăbușit totul și ea a luptat din răsputeri cu boala lui, cu lipsurile, cu disperarea până au învins-o. Nimeni nu s-a așteptat ca pagina ei să se întoarcă atât de repede. Unii spun că el a așteptat-o de când era flăcău râvnit. Prostii spun desigur, dar cum să nu spună, dacă-i atât de incredibil ca pentru o femeie trecută de patruzeci și cinci, un bărbat atrăgător cu situație și statut șă-și piardă capul, echilibrul și ceea ce a încălzit o viață.

Spălarea banilor

Azi am spălat niște bani. În stilul meu, nu ca oamenii serioși, ci ca o menajeră împrăștiată ce sunt - cu detergent și suavizant.Pe Tess n-am văzut-o de vreun an, stă în Londra, dar are casă frumoasă și modernă lângă câmpul de Golf. În Londra face ca și mine menaj, iar în Spania vine cam o dată la două luni să-și întindă mușchii și coloana de muncă anapoda, să-și, bronzeze pielea arsă de produse și să uite de ceas și ordine - pentru asta mă are pe mine, își permite, cu alte cuvinte. Nu-mi prea amintesc cum am ajuns în casa ei, dar țin minte clar momentul în care mi-a înmânat cheile de la proprietatea ei exotică fără a se asigura măcar că am vreun act de identitate și nu-s extraterestru. Din momentul cela, îmi anunță vizitele prin Whatsup, să-i pregătesc locuința. După ce pleacă mă duc fără întârziere să spăl rufele umede ticsite în coșurile din băi și să-mi iau plata.Azi n-am găsit nimic. Adică muntele de rufe stătea la locul lui și praful și urmele de degete pe uși și pe geamuri, și băile picurate de lichide spumoase, dar plata n-am găsit-o.M-am gândit că o fi uitat și m-am pus repejor pe treabă. După ce am scos primele trei prosoape de plajă din mașina de spălat am găsit și mulțumirea - curată :)

duminică, 11 februarie 2018

La Mia Mama

Iarna trecută ne-am făcut drum în satul vecin la Pizzeria La Mia Mama, să gustăm o pizza diferită de a lui Ricardo, să încercăm măcar, dar copiii nici nu s-au atins. M-am întristat, asta însemnând că n-o să mai revenim, deși îmi plăcuse localul, încăpător, comod, cald, mirosind a lemne arse în cuptorul la care porăia un bărbat energic, vorbind românește.
Am întrebat atunci dacă nu au nevoie de personal și chelnerița mi-a sugerat să vorbesc cu Manolo - proprietarul afacerii, care tocmai făcea livrări, intra din timp în timp, pe câteva minute, verifica ce se întâmplă în local și ieșea cu teancuri de cutii aburinde. N-am avut curaj să-l abordez, dar peste cinci luni stele s-au aranjat tocmai favorabil ca să-mi găsesc de lucru în respectiva pizzerie.
***
Așa am cunoscut-o pe Casandra - mottou de roman, nu nume - titlu de destin și talisman contra provocărilor pe care reușește să le evite ocazional.
Casandra are 23 de ani și deja doi copii, casă, masă cu un munte de responsabilități ce se cam clatină pe tinerețea ei fragedă. Se trage dintr-o familie de rromi onești, care desigur își păstrează tradițiile, cânta și dansează flamenco la petreceri, câștigă pâinea greu, respectă cât pot ei de bine legile, dar mai presus de toate respectă familia și onoarea acestei unități indivizibile, conform filozofiei moștenite. Pizzerul zice că ea este unica angajată care s-a menținut mai mult de un an în restaurant și, deși locul său de muncă e la bucătărie, dacă cineva din personal se îmbolnăvește, are vreo urgență, nimerește în accident sau dispare subit (cum s-a mai întâmplat) fără a anunța șeful, Casandra face totul - preia comenzile la telefon și cele din local, toarnă băuturi, prepară gustări, prăjește cartofi și fierbe paste, taie mezeluri, întinde blaturi, vrăjește cafele și zâmbește uneori reținut alteori zgomotos și contagios, de se îneacă nu doar cei cu gura plină. Cine știe cât efort se ascunde după dibăcia aparentă și de ce această frumusețe proaspătă, caldă și senină are uneori ochii triști.
Lucian e din Brașov, a emigrat să supraviețuiască și continuă să o facă. Locuiește vizavi de pizzerie, muncește în construcție, dar ca să nu-și bea toți banii în week-enduri s-a înțeles cu șeful să-l angajeze ajutor de pizzer. Deci să stea lângă pizzer, să pregătească ingredientele pentru aluat, să aranjeze cașcavalul pe blat, să trimită pizzele în cuptor și să le scoată rumene, să împacheteze rapid, sa nu încurce notele, deci - lângă cuptor. Dar el, când are un minut liber aleargă s-o scoată pe Casandra din mormanul de farfurii murdare, să taie peperoni și salami la aparat, ca ea să nu-și taie degetele, să ridice sacii pe care ea nu-i poate urni din loc, și Casandra îl hrănește, îl ascultă, îi zâmbește, căci el nu are pe nimeni aproape să-i ofere aceste gesturi mici de importanță enormă - părinții au decedat, iar frații, când are dânsul  timp, nu-l cheamă, iar când îl cheamă, evident că n-are timp să le tulbure rutina.
Pizzerul zice că Lucian lucrează în pizzerie nu de frica să nu-și bea banii în timpul liber, dar pentru zâmbetul Casandrei și pentru că femeile cu care se zbănțuie el în discoteci nu-l împlinesc ca și Casandra. Lucian e la locul lui, savurează căldura femeii de parcă ar fura din ea și probabil trăiește o doză de vină, datorită căreia nu invadează limitele.
Pizzerul cam în toate are dreptate, pentru că a învățat din foarte multe și dureroase greșeli, primul a sesizat aceasta complicitate decentă planând în atmosfera localului și tot el zice că niciodată Casandra nu va compromite onoarea familiei, deși uneori evident va avea ochii triști, pentru tinerețea sa scurtă și pentru oportunitățile care au ocolit-o, nu pentru Lucian.
***
Toamna turiștii se întorc în țările reci, lucrul pe litoral se rărește, în schimb se mărește volumul lui prin casele oamenilor, probabil din acest motiv Casandra s-a simțit nevoită să ia o decizie. Copiii săi începuseră școala, era prinsă în activități domestice, uneori trebuia să-și însoțească părinții la piețele ambulante, soțul își găsise un post mai bine plătit și dânsa a ales să plece, deoarece n-o compensa remunerarea, ca să suporte scenele lui de gelozie.
Un timp a fost greu fără dânsa și trist desigur a fost, apoi a venit Dayana - spaniolă get-beget, deși acest „y” parcă ar genera niște dubii și ar duce puțin în eroare. Dar Dayanei îi sunt proprii mai multe detalii care parcă ar duce în eroare. În prima zi de muncă m-a înduioșat cu povestea vieții sale deloc ușoare. Maică-sa i-a crescut singură, pe dânsa și pe fratele mai mic, de la tați diferiți, apoi a apucat-o măritatul și a început să aducă miri în casă. Unii s-au comportat urât, ultimul practic a scos-o în stradă. Dayana era încă minoră, maică-sa a trecut de partea concubinului, acuzând-o că ar fi o provocatoare și o impertinentă nerecunoscătoare. I-a fost foarte frică să plece de acasă, dar și mai frică îi era să rămână. S-au găsit oameni care i-au întins o mână de ajutor, a lucrat în restaurante, a cusut încălțăminte și a împachetat anghinare într-o fabrică slinoasă. Apoi și-a întâlnit dragostea cu care a făcut un copil și s-au stabilit în apartamentul strâmt al cumnatei sale divorțate cu trei copii, unul dintre ei cu dizabilități mintale. Așa se și chinuie în lipsuri și certuri.
Într-o zi Dayana a venit la serviciu purtând o rochie mulată, cât un tricou care se termină sub fese, presupuneam că și-o fi uitat pantalonii acasă, dar nu părea incomodă, poate doar puțin, pentru că era și pe tocuri. În bucătăria de gresie lunecoasă, stropită de ulei, apă și produse de spălat, trebuie să calci foarte atent, ca să nu-ți pierzi echilibrul chiar și în încălțămintea de lucru, dar pe tocuri trebuie să fii pur și simplu acrobat.
Manolo e genul de șef, și de om, în esență, care trece sub tăcere orice îi place sau nu - calitatea lui cea mai de preț și viciul cel mai mare. El deschide pizzeria, aranjează terasa, face totul: cumpărături, curățenie unde ceilalți nu ajung, contracte de livrare, frământă aluatul, umple halbe de bere și glumește cu clienții, ajută personalul și se preface că uită să-l certe, n-are mulți ani, dar vădit încercați de griji, patimi, muncă, femei frumoase, vinuri sudice, și un divorț suspendat. Bunăoară eu, în locul lui, eram s-o trimit pe Dayana acasă, să-și aducă pantalonii pentru siguranța personală și pentru a salva ținuta decentă a localului. Ținuta ca ținuta, lumea intră și pleacă, pe majoritatea îi interesează ce li se pune pe masă, dar bărbații care lucrează în jurul ei, nu-s legați la ochi și de la priviri pofticioase până la ceea ce numește Dayana abuz e un pas sau o mână nepusă la locul ei. Dar Manolo are simțuri mai dresate decât ale mele și perspicacitate suficientă să înțeleagă că Dayana nu denotă alt atu remarcabil, decât ideea de rochie-tricou, pentru a-i atrage atenția. Și mai are o preocupare Manolo, de când a intrat să lucreze noua chelțeriță, Azucena, șă-si ascundă convingător simpatia față de dânsa. Manolo e nedrept de tânăr, negrăit de simpatic și incomod de tăcut, nu l-am observat să-și încetineze ritmul de lucru nici pentru un pahar de apă, dar de când a vent Azucena, își croiește un sfert de oră să savureze un Calipso lângă freamătul ei tulburător. Manolo nu termină niciodată cafeaua din pahar, probabil Calipso e doar un pretext, să stea în preajma acestei femei retrase adulmecându-i prezența benefică. Asta pricep până și eu, fără a-mi forța atenția.
Pe Azucena o prinde uniforma neagră încheiată la toți nasturii, mirosind dozat a Ariel și Nina Richi, o prind cerceii de argint cu pietricele albe ca zâmbetul-i sclipitor, o prinde coafura aranjată cu grijă și machiajul ușor, o prinde timiditatea, nesiguranța, amabilitatea, dorința de a  face totul repede și bine, necesitatea de a-și păstra jobul. Totul o prinde pe femeia trecută de prima tinerețe și Manolo s-a prins în mrejele ei.
Într-o zi Manolo a intrat în restaurant și s-a așezat la bar în fața ei, unde dânsa ștergea paharele recent spălate și a întrebat-o fără s-o salute:
  • Putem să ne înțelegem?
Ea aștepta gata de orice, așeza paharele lustruite între dialogul ezitant, intuia că nici o discuție de-a lor nu poate depăși limitele unui joc de intrigi.
  • Poți să-mi promiți că în următoarea viață te vei căsători cu mine? Acesta ar fi cel mai reușit pact de compromis lansat de un bărbat îndrăgostit, care nu știe cum să-și clarifice lucrurile în viața actuală, darămite în celelalte și dânsa a intuit.
  • Nu. I-a tăiat Azucena în sec delirul. Mai mult decât atât, îți reamintesc că în precedenta noi deja am fost căsătoriți, căci altfel n-am cum explica faptul că te cunosc atât de bine, nici complicitatea de care uneori mă tem, n-am cum s-o justific. Cred că am obosit de noi. Și de prea multă dragoste. În viața asta eu mi-am luat un răgaz. Un răgaz, înțelegi? Pentru o viață.
Azucena vorbea atât de sigură, că lui Manolo i-a fost incomod să-i întrerupă replica cu un surâs, dar a zâmbit trist, nu de ceea ce spunea, ci de iscusința cu care îl vrăjea conștientă:
  • Nu-mi amintesc precedentele vieți. Te cred și-mi pare rău că ai luat decizia fără mine. Dar ține cont că nu degeaba ne-am întâlnit din nou.
Paharele curate au umplut barul, trebuiau așezate pe rafturi, mai avea de tăiat lămâie, de umplut bolul cu gheață, de pregătit tacâmuri și de umplut salatierele, de aceea Azucena, i-a aruncat un mănunchi de cuvinte să-l atingă și să-i curme contemplarea.
  • Să nu uiți nici tu că în viața asta ai venit cu câțiva ani mai târziu decât mine...
Manolo a ferit ceașca de Calipso neatins, în total dezacord cu insinuările femeii, dezamăgit de întorsătură, dar s-a apropiat cât a putut peste bar de chipul ei smerit.
  • Măcar să fi inventat alt argument, dar așa… m-ai dezamăgit. Câd tu vei avea 48 eu voi avea 41. Cel mai important e că această diferență de 7 ani nu se va mări și nu se va micșora niciodată, va rămâne exact ca în clipa aceasta. Și dacă acum nu contează, de ce ar trebui să te preocupe într-un an, cinci sau zece. Eu o să îmbătrânesc ca orice om. Promit. Dar și tu sa nu uiți de ceea ce te-am rugat să-mi promiți.
Manolo și-a băut pentru prima dată ceașca de Calipso până la ultima picătură, simțind că ar mai fi binevenit unul, dar așteptau trei adrese pentru livrări,  lume neservită la mese și o seară grea în continuare.
O viață intensă înainte.

joi, 8 februarie 2018

Medicul de garda


Lune e o zi foarte grea, Azi bunăoară am avut atâtea de făcut, încât n-am reușit să mănânc. Am uitat. Apoi am uitat că mi-e  foame.
Mi-am amintit pe la chindii, când mai aveam de dus copiii la activități, apoi de spălat o scară de bloc, apoi de pregătit cina, apoi de adus copiii de la activități. Acolo am prins un răgaz de tras sufletul și m-am scufundat în rețea, dar cred că n-am ajuns să mă scufund de-a binelea, că am și auzit trei bătăi în geamul automobilului:
  • Doamnă, Mihail s-a lovit la degetul mic cu mingea, nu-i grav, dar trebuie să mergeți la Urgență și să-i faceți o radiografie, pentru orice eventualitate, vă rog, zice antrenorul, să nu le spuneți unde s-a întâmplat accidentul, deoarece...
Mai aveam de dus un coleg de-al fiului acasă, de cumpărat pâine și de achitat o factură, așa că am început să respir adânc și des să nu-mi dea lacrimile.
Copilul era calm, nu acuza dureri și a zis optimist că dacă nu începe să i se miște degetul până joi el oricum se duce la sport.
În centrul medical nu era rând, deci am intrat imediat în sală. La masă stătea medicul cu o carte în mănă. Citea El psicoanalista  de John Katzenbach. Medicul era sexy, nu în sensul de „Citesc, deci sunt sexy”, dar în sensul că era într-adevăr - un fel de Sting șaten, o variantă îmbunătățită și mai recentă a originalului. A vorbit cu Mihăieș despre cum se simte,  l-a lăudat că-i curajos, l-a asigurat că nu-i grav și că o să-i treacă repede. Eu n-am scos niciun cuvânt, de frică să nu mișc nodul din gât și de rușine să nu ma vadă Sting plângând.
Nu ne-a întrebat unde s-a întâmplat accidentul și Mihăieș mi-a zis: „Ce bine-i, mamă, că n-a trebuit să mințim.”
După ușă am observat că fișa pentru radiografie a semnat-o Einstein și în contextul evenimentelor din medicina de acasă m-am gândit: „Ce bine-i că n-a trebuit să-i împing lui Einstein, alias Sting mită.”

luni, 8 ianuarie 2018

I am a cleaner

S-a început de ceva timp, de când nu mai am nici o zi liberă pe săptămână, nici pe lună practic, iar cele dedicate casei mă consumă definitiv. În ultimul timp mi s-au întâmplat o sumedenie de gogomănii, din cauza oboselii sau a bătrâneții mai degrabă și mai probabil.
Azi am trăit o scenă de film. I-am zis Priscilei să nu mă caute, că merg să-mi iau reședința din Alicante, adica să uite cu totul de existența mea pe fața pământului, că vreau o zi „liberă” să mă reculeg.
M-a uitat numai pe trei ore, până când i-au ajuns puteri să muncească cât două. Pe la unsprezece m-a anunțat că arde o casă, nu în sensul direct, doar că până în seară locuința trebuie pregătită să I!N!T!R!E! lumea.
Deci cum m-a prins vremea - mirosind a La vie est belle - am schimbat dresul pe salopetă, mi-am umplut portbagajul cu produse de curățat, aspirator, căldări, mopuri și am țâșnit ca din pușcă. Parcursesem mesajul o singură dată fără ochelari și rămăsesem cu esențialul: că apartamentul se află într-o urbanizare prin Moncayo, adică lângă cel pe care îl curățasem ieri (tot cu peripeții).
Ajung unde trebuie, urc scările și intru prin ușa larg deschisă în casa oamenilor - o familie cam de vârsta mea care tocmai instala mobila cu vreo patru muncitori, alți doi specialiști terminau de conectat electricitatea. Îi salut respectuos pe toți, mă prezint și cercetez în grabă camerele, geamurile, băile, bucătăria, pentru a stabili de cât timp aproximativ am nevoie să scot lucrul în capăt. Stăpânii uluiți la fel se prezintă, deoarece respectul contează mai mult ca orice și urmăresc cuminți cum cutreier eu abilă proprietatea lor privată. Muncitorii își văd de treabă, de parcă dacă ar fi nimerit vreodată în situații bizare, cea de moment era floare la ureche. Gazdele paralizate de uimire, olandezi proaspăt iberizați, scotocesc stângaci în bagajul lor de engleză primitivă:
- Who are you?
- I am the cleaner.
- But… Se privesc semnificativ și încearcă să-și ascundă șocul după zâmbetele forțate.
Fie ce-o fi, dar chiar dacă n-aș cunoaște nici o limbă de pe glob și aș fi surdo-mută, tot aș pricepe ce-i în capul omului, după emoțiile citite în ochi.
Deci mă uit la nedumerirea lor și îmi fac socoteli în gând: „Numai să nu-mi spuneți că am parcurs 40 de km. degeaba, după cei 70 la Alicante și după trimisul copiilor la școală, înșiratul rufelor, pregătitul prânzului pentru cinci guri, călcat, curat la pui, cumpărături, votat în Consiliul Școlar. Să nu-mi spuneți că asta nu-i casa care-mi trebuie... ”
Olandezii bronzați de ultimele raze calde, la rândul lor, citesc nu doar în emoțiile mele, dar intuiesc tot zbuciumul, grijile și neliniștea care m-au împins inconștient până în sălașul lor și încearcă în cel mai delicat mod să-mi sugereze că mănunchiul de chei pe care îl rotesc pe deget nu sunt tocmai de la ușa prin care am trecut fără s-o ating.
- If you have some time left after cleaning 91, please come and clean our house too. Number 92,
- Sorry 

Martin

Martin este îngrijitor profesionist de câini. Există și asemenea profesie, la o adică de ce n-ar exista? De exemplu, în lumea civilizată, când persoana cu câine la casă pleacă într-o vacanță mai lungă, nu-i scoate lanțugul de la gât, să se ducă brambura, ci apelează la serviciile unui ospiciu sau hotel specializat contra taxei de 25 eu pe noapte, iar dacă vacanța e atât de lungă încât taxa pentru sejurul animalului o depășește pe cea a stăpânului, atunci omul recurge la alternativa cu îngrijitorul profesional, adică îi pune acestuia la dispoziție propria locuință cu toate serviciile achitate în schimbul asistenței de îngrijire a animalului. Și nimeni nimănui nu-i datorează nici un cent.
Martin o fi având vreo cincizeci de ani trăiți frumos și ușor numai la prima vedere, de fapt, vârsta acestui bărbat e detaliul care ar putea interesa în ultimul rând, o deduc totuși din inerție, în timp ce spăl geamurile din salon și șterg praful, el stă la biroul lui David - stăpânul casei, curăță o portocală răscoaptă și povestește că s-a născut în Manchester, în familia unui farmacist, a făcut două facultăți - arhitectură și IT, a lucrat mult, cu abnegație, istovitor, până în ziua în care a înțeles că nu vrea să mai fie robul sistemului, că are nevoie doar de banii care îi asigură existența, nu vrea să muncească pentru surplusurile prin care întreține reprezentanții unor colectivități de paraziți - demnitarii de stat, bancherii, fisc etc.
Și-a strâns un rucsac de haine, a închis toate conturile și a evadat din propria zonă de confort.
În zece ani a îngrijit câini prin 40 de țări, a cunoscut sute de oameni și-a făcut zeci de prieteni, a gustat cât nu gustă nici în două vieți un bucătar cu trei stele Michelin, a scris o carte, a văzut toate oceanele și foarte multe mări, a urcat zeci de munți și a căzut de nenumărate ori rănindu-se rău, și-a schimbat de câteva ori preferințele muzicale, a iubit și a urât, sau invers, bănuiesc, deoarece pe monitorul laptopului său stă imaginea unei mulate frumoase - unica paranteză pe care n-o atinge, adică n-o deschide deloc.

marți, 31 octombrie 2017

Interviu indecent

Îmi povestește aseară Alma că a susținut cu succes probele pentru un interviu de angajare. Dar tare indispusă îmi povestește.
- ... m-au acceptat practic pentru că am răspuns corect la o singură întrebare.
M-a intrigat:
- La ce întrebare?
- Am fost întrebată dacă m-aș culca cu cineva pentru 30.000 de euro și am răspuns prompt: ”Nu” , ”Dar pentru 3.000.000 de euro?” m-au întrebat. Și am răspuns practic din inerție, fără să mă gândesc ”Nu. Eu am alte valori.” Dar după interviu am revenit la cele 3.000.000 de euro, care mi-au perforat creierul și am realizat câte prostii spun totuși femeile din inerție și fără să se gândească.
N-aveam pentru ce s-o consolez, nici cum să-mi simulez invidia că, în timp ce pe la 29 te zbați între valori și 3.000.000 de euro, după 40 bunăoară, nici dacă te-ai vinde la organe și pentru fiecare în parte ai lua prețul maxim, nu ar fi posibil ca suma totală să se apropie de valoarea unei propuneri indecente.

P.S. Nu știu de ce sunt tentată să cred că aberația aceasta cu ”propunerea indecentă” se potrivește mai mult pentru un film SF decât pentru unul romantic. Zău, dacă pe om îl ajunge mintea să gestioneze asemenea sume, parcă aș crede că-i apt să și inventeze cum să atragă o femeie fără mari investiții și cheltuieli

luni, 30 octombrie 2017

Sunt "scriitoare"



Davis și Jolly sunt un cuplu neobișnuit, trecuți de floarea vârstei. Nu știu dacă sunt căsătoriți, au un fiu adult, care poartă doar numele ei, atâta informație credibilă am dedus de pe cutia poștală de la poartă casei lor. Nu știu ce profesii au, nici dacă au un program de lucru, nu le cunosc cercul de prieteni, nici predilecțiile pentru muzică, filme ori literatură, nu știu ce fac în timpul lor liber, dacă îl au, deși le-am atins absolut toate lucrurile din casă în doi ani, de când le fac curățenie - de la farfuriile din care mănâncă, până la lenjeria pe care o întind pe funii la uscat.
Vinerea sunt ambii acasă, ea mătură ograda, are grijă de câini, stă în rețele, bea cafea la terasă, privește televizorul, dânsul lucrează la biroul din salon între patru monitoare și numai când ajung să-i dau cu aspiratorul pe lângă picioare iese în ogradă să clipocească și să-ți îndrepte coloana.
Ea adoră dulciurile, face sport, dar nu se vede, lui îi place vinul alb sec. Ambii sunt pasionați de călătorii și diving. Anul trecut au avut patru vacanțe, cea mai lungă a durat zece săptămâni petrecute în Thailanda. În lipsa lor continui să fac vinerea curățenie pentru câini și chiriașii care stau gratis în schimbul serviciului de îngrijire a mascotelor.
Dânșii probabil știu mai multe despre mine și evident cunosc date esențiale, deoarece menajul e o muncă tare tăcută, deci o pereche de urechi libere sunt oricând binevenite să-mi curăț capul de gânduri. 
Acum două săptămâni Davis și Jolly au avut o vacanță scurtă, lăsând tare entuziasmați în casa lor o femeie pe care mi-au prezentat-o drept scriitoare, poza ei de profil confirma că da - așa poate poza doar o femeie care gândește mult, are o imaginație bogată, gust și rafinament artistic, lecturi serioase, cursuri literare, cenacluri, lansări, autografe, cititori fideli, bani din vânzări, călătorii, întâlniri inedite etc.
Eu m-am bucurat și mai tare, căci una e să faci curățenie după o femeie atât de ocupată, încât n-are timp să facă dezordine și alta e să strângi după o familie cu copii mici care transformă casa în ruine. 
Ne-am întâlnit, ca de obicei vinerea, eu am spălat geamurile, pereții în bucătărie, toată casa și terasa. În prima zi scriitoarea s-a jucat cu câinii, a stat în rețea, a pregătit mâncare și a mâncat, a stat în rețea, a ascultat muzică și a stat în rețea.
în următoarea săptămână a invitat un fotograf, bănuiesc că profesionist, cu care s-a întreținut într-o sesiune de vreo patru ore - cu eșarfă, fără eșarfă, cu părul prins, cu părul despletit, așezată, sculată, sub copac, în fotoliu, lângă flori, lângă piscină, lângă Range Rover, la biroul lui Davis, lângă cămin, bând cafea, pe hamacul lui Jolly, cu câinii, singură, zâmbind larg și fericită mereu.
În a treia zi am început vorba, deoarece nu-mi părea nici ocupată, nici inspirată - bea un ceai fierbinte, zgribulită în pled, la terasă, mi-a zis că-i place să călătorească, și nu-i pasă să îngrijească animale dacă i se oferă cazare gratis, că are foarte mulți prieteni, dar nu crede în relațiile de durată, că e vegetariană, dar dacă o invită cineva la cină cu „ribs” sau „gammon”, nu obișnuiește să refuze. Eu n-am avut ce să-i povestesc, căci eram să mă sfarm într-un zid de dezinteres.
Am întrebat-o ce cărți a semnat - nu m-am abținut - și dânsa după o pauză forța mi-a zis:
- Păi, eu scriu, sunt implicată în mai multe proiecte, am planuri mari, dar deocamdată n-am editat nici o carte.
În gândul meu, m-am dezumflat ca un balon spart: „Ei, dar ești și tu scriitoare, cum sunt și eu.”
La întoarcere Davis și Jolly mi s-au jeluit că în lipsa lor s-a rupt o bucată de marmoră în bucătărie și ușa de sticlă din duș, s-au spart patru cupe de vin, s-a ars husa de la masa de călcat, concluzionând că o sciitoare singură e mai periculoasă decât trei copii șotioși.

joi, 26 octombrie 2017

Harcea-parcea

Azi am nimerit intr-o situație puțin jenantă.
Mă sună acum câteva zile un oarecare Tim (altul, Tania). Și mă întreabă dacă repar haine, m-am oprit din respirat preț de câteva secunde să deduc cine a putut să mă deconspire, dar el imediat a izbucnit: ”Sandra a zis că acum doi ani i-ați scurtat niște blugi. You did a fantastic job! Am și eu niște pantaloni de reparat.”
”Aaaaa, ei dacă Sandra a rămas mulțumită și mai ales acum doi  ani, atunci da - se poate de spus că repar haine.”
În fond ce am de pierdut și, de fapt, ce are de pierdut dânsul, hainele au ajuns sa coste mai puțin decât spălatul și călcatul într-o curățătorie - unu la mană, oricum nu-i poartă dacă nu-i vin - doi la mană și dacă îi stric n-o să-i poarte cu același succes. Deci ne înțelegem ca eu o să-l sun miercuri să stabilim cum ne întâlnim joi.
Azi e joi și miercuri am uitat să-l sun.
Sună Tim azi.
”Of, Tim, uita-te-ar toate bolile și nenorocirile! Nu te-ai răzgândit? Poate totuși salvăm pantalonii.”
”Ei, cum se poate, nu m-am răzgândit desigur, dar la ”salvăm” nu s-a prins.
Spre seară mă conduce Google Map la căsălăul omului în Ciudad Quesada. Îmi arată practic fără întrpduceri că are nevoie să-i eliberez pantalonii puțin în talie din stofa de rezervă - și mă roagă să fiu atenta căci ține la vechiturile pomenite, pentru că îi amintesc de timpurile în care a jucat golf și sunt de nu știu ce marcă tare scumpă.
Zic: ”Adă un foarfece” Și în momentul cela cred că l-a străfulgerat primul dubiu, dar a adus instrumentul.
Zic: O să tai aici, o să descos, și o să însăilez, vreau să-i probezi, dacă va ieși bine, o să-i lărgesc, dacă nu - îi cos cum au fost”
Zice: ”Sunt sigur că va ieși bine.”
Zic și eu în gândul meu: ”Deam dacă am început a descoase, n-ai încotro.”

După ce i-am înseilat, l-am rugat să-i îmbrace să văd cum îi stau, deci practic să mă uit la fundul omului - slava Domnului - îmbrăcat. Eu în Facebook par curajoasă, de după monitor și de peste 4000 de km, dar în realitate - așa și n-am înțeles cum îi stăteau.