luni, 16 octombrie 2017

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvinte peste zece ani, o să mă crezi.
Crede-mă.
Au trecut zece ani.
Ai avut dreptate. Nu trebuia să mă grăbesc. Ceea ce părea atunci doar cuvinte cu timpul s-a transformat în recunoștință pentru că mi-ai desăvârșit lumea.
Pentru liniște.
Pentru căldură, dar la propriu căldură 
Pentru lecții de compasiune, generozitate și sinceritate.
Pentru umor și ironie, de la care uneori am râs cu lacrimi, iar alteori am plâns în hohote.
Pentru zile și nopți, pentru diminețile în care m-ai lăsat să dorm și pentru cele în care nu m-ai lăsat.
Pentru că am respirat același aer în două travalii.
Pentru că mi-ai dresat dracii blând 
… și am înțeles că dragostea nu e un raft care trebuie eliberat ca să încapă lucruri noi, dar e un fir de ață, fără început și sfârșit, de diferite culori și texturi, care se deapănă într-un ghem - se împrăștie în urzeli pestrițe - horboțele ușoare, mreje dese, stofe imense…
Pentru că nu mi-ai tăiat ațele, nu mi-ai încâlcit ițele.
Pentru că o să-ți repet și peste zece ani Te iubesc.
La multi ani, Vitalic!

duminică, 24 septembrie 2017

El Gordo *4

În următorul weekend împrăștiam pastă de roșii pe aluat, presăram ingrediente și le căptușeam generos cu mozzarella și măsline, cu gândurile în altă parte. Noul loc nu m-a mișcat nici prin curățenia ideală, nici prin controlul impecabil al produselor, nici prin utilaj și exces de instrumentarii, pentru că atitudinea față de angajați era mizerabilă. După fațada deghizată se ascundeau nervi întinși și isterie, obsesie pentru produsele care s-ar putea risipi, apa care ar putea fi consumată irațional, gazul care ar putea fi ars degeaba ori electricitatea care ar putea fi irosită în exces. Și izbucniri, ieșiri din fire, cum e și firesc, în cele mai inoportune momente. La angajat, dacă zbieri, trebuie neapărat să ai dreptate, ori să-i plătești atât de bine, încât el să-și asume rolul de terapeut al nervozității tale revărsate din maluri, sau să-i creezi ditamai condiții motivaționale, ca dânsul din Zen să ignoreze isteria ta.
Deci Roberto cel mieros și servil cu clienții se dovedise a fi un nesuferit lipsit de scrupule cu subalternii. Îi părea ori i-o fi sugerat vreun derbedeu ca și dânsul că din angajat trebuie să storci totul și să-i oferi practic minimul pentru care sa te suporte, deoarece oricum va pleca. Opt ore neîntrerupte de muncă în picioare, fără o îmbucătură, fără baie și uneori fără apă, m-au terminat în cinci zile. Putea fi și mai scurt, dar ma uitam că femeile din jur rabdă și nu vroiam sa par mai slaba de fire, pe de altă parte m-a ținut educația greșită că de locul de muncă trebuie sa te ții, nu să te țină. Am ales cuvintele trei zile, ca să las loc de binețe după ce plec, dar Roberto oricum a considerat plecarea mea drept totală lipsă de recunoștință pentru șansa oferită.
Apoi mi-am dat timp să respir, să mă gândesc, să simt ce am de făcut mai departe. De fapt acest timp era doar de trăit, căci lucrurile se întâmplă nu tocmai cum le chibzuim.
În următoarea vineri seara am revenit la El Gordo. Speram, dar nu tare că după această pauză voi vedea lucrurile obiectiv.
Dar ele stăteau la locul lor - neschimbate ca și oamenii. Farfuriile nespălate, Salatierele goale, spuma uscată în pahare, năhutul sub masă la umflat, pungile cu cărnuri și mezeluri proaspete în frigidere. Fernando stors de oboseală și transpirat.
Sergio - stăpân pe situație, pe sine și pe agitația mea.
Rozei nu-i ajungeau brațe să pună totul la cale, tocmai coborâse de la soacră-sa și povestea un monolog tânguios; Carmen n-a călcat deloc în bar de o săptămână, refuză să meargă la medici că s-a tratat destul toată viața, se comportă ca o fetiță de 4 ani , nu ca o femeie de 86, e capricioasă, refuză să mănânce și să stea locului.
Pe sistemul de livrare al lui Carmen crescuse o pânză de păianjen care umbrise cumva bucătăria.
Seara a fost lungă și grea, copiii au stat pe rând cu mama lor. Eu am făcut ce și cât am putut. Nimeni n-a avut timp să-mi reproșeze că n-ar fi fost suficient

Spre dimineață Carmen a plecat pentru totdeauna și El Gordo s-a închis prima dată în ultimii 20 de ani.

marți, 12 septembrie 2017

Pauline

O dată în două săptămâni merg la Pauline, în satul vecin și calc un munte de haine în două ore. 
Ne cunoaștem de când lucram la spălătorie, ea aducea lenjerie de pat cu floricele si horboțică - cele mai frumoase și mai scumpe rufe din tot ce trecea prin localul cela mediocru. După ce am plecat de acolo, ea m-a găsit și m-a rugat să-i calc acasă. Era iarnă - puțin de lucru și am acceptat.
Pauline este o englezoaică de 70 de ani foarte bine conservată, îngrijită, stilată, interesantă. Are o locuință ca și lenjeria pe care o aducea la The Laundry Basket - danteluță și floricele. Curtea mică e plină de plante în ghiveciuri pictate, statuete colorate, broscuțe și păsărele, albinuțe și libelule pe pereți - poveste - nu proprietate privată.
În casă miroase proaspăt - a suavizanți scumpi, albul hainelor ei e unic, muntele de care am pomenit e aranjat minuțios după culori și tipuri de țesături.
Eu bag în priză fierul de călcat, ea se așează în sofa.
Și povestim. Ea despre nepoții din lume, eu despre copii, ea despre pe unde a mai cinat, eu despre pe unde am lucrat, ea despre Great Britain, eu despre Moldova, ea despre brexit eu despre coruptie, ea despre trecut și eu tot.
Am avut nevoie de timp s-o așez in sofa, jumătate de an a durat schimbul de replici scurte până am înțeles că nici aceste două ore nu ne ajung să ne spălăm sufletele.
Azi am vorbit despre cărți, mi-a aratat biblioteca și a zis că pe autorii care îi plac îi citește de 2-3 ori, pe Charlotte Brontë a citit-o de patru ori, pentru că uita s-o scoată din valiza de vacanță. M-a întrebat despre ce scriu autorii români în afară de dragoste desigur, și nu-mi trecea nimic mai hâtru prin minte în acel moment decât motivul pământului și al gliei, și al roadei, și plai, și zăvoi, și frunză verde, iarbă deasă.
I-am zis că tinerii scriu mai bine, deoarece o fac din porniri, nu pentru carnetul de membru.
I-am povestit despre Alexy și a întors privirea să nu i-o văd umedă.
Mi-a dăruit o carte. Cred că am câștigat-o pentru Alexy.

luni, 21 august 2017

Casandra

Am o colegă de serviciu pe care o cheamă Casandra - mottou de roman, nu nume - titlu de destin și talisman contra provocărilor pe care reușește să le evite ocazional.
Casandra are 23 de ani și deja doi copii, casă, masă cu un munte de responsabilități ce se cam clatină pe tinerețea ei fragedă.
Casandra se trage dintr-o familie de rromi onești, care desigur își păstrează tradițiile, cânta și dansează flamenco la petreceri, câștigă pâinea greu, respectă cât pot ei de bine legile, dar mai presus de toate respectă familia și onoarea acestei unități indivizibile, conform filozofiei moștenite. Pizzerul zice că ea este unica angajată care s-a menținut mai mult de un an în restaurant și, deși locul său de muncă e la bucătărie, dacă cineva din personal se îmbolnăvește, are vreo urgență, nimerește în accident sau dispare subit (cum s-a mai întâmplat) fără a anunța șeful, Casandra face totul - preia comenzile la telefon și cele din local, toarnă băuturi, prepară gustări, prăjește cartofi și fierbe paste, taie mezeluri, întinde blaturi, vrăjește cafele și zâmbește uneori reținut alteori zgomotos și contagios, de se îneacă nu doar cei cu gura plină. Cine știe cât efort se ascunde după dibăcia aparentă și de ce această frumusețe proaspătă, caldă și senină are uneori ochii triști.
Lucian e din Brașov, a emigrat să supraviețuiască și continuă să o facă. Locuiește vizavi de pizzerie, muncește în construcție, dar ca să nu-și bea toți banii în week-enduri s-a înțeles cu șeful să-l angajeze ajutor de pizzer. Deci să stea lângă pizzer, să pregătească ingredientele pentru aluat, să aranjeze cașcavalul pe blat, să trimită pizzele în cuptor și să le scoată rumene, să împacheteze rapid, sa nu încurce notele, deci - lângă cuptor. Dar el, când are un minut liber aleargă s-o scoată pe Casandra din mormanul de farfurii murdare, să taie peperoni și salami la aparat, ca ea să nu-și taie degetele, să ridice sacii pe care ea nu-i poate urni din loc, și Casandra îl hrănește, îl ascultă, îi zâmbește, căci el nu are pe nimeni aproape să-i ofere aceste gesturi mici de importanță enormă - părinții au decedat, iar frații, când are dânsul  timp, nu-l cheamă, iar când îl cheamă, evident că n-are timp să le tulbure rutina.
Pizzerul zice că Lucian lucrează în pizzerie nu de frica să nu-și bea banii, dar pentru zâmbetul Casandrei, și pentru că femeile cu care se zbănțuie el în discoteci nu-l împlinesc ca și Casandra. Lucian e la locul lui, savurează căldura femeii de parcă ar fura din ea și probabil trăiește o doză de vină, datorită căreia nu invadează limitele.

Pizzerul cam în toate are dreptate, pentru că a învățat din foarte multe și dureroase greșeli, primul a sesizat aceasta complicitate decentă planând în atmosfera localului și tot el zice că niciodată Casandra nu va compromite onoarea familiei, deși uneori evident va avea ochii triști, pentru tinerețea sa scurtă și pentru oportunitățile care au ocolit-o, nu pentru Lucian.

vineri, 9 iunie 2017

Vechitură

Am o slăbiciune despre care n-ar trebui să scriu, căci nu-i exemplu bun de urmat, nici demn de laude, dar deoarece-i slăbiciune îi stă bine așa cum pare - cu nuanțe de viciu și de defect iertabil (sper). Și mai am una - oamenii, care prin prezența lor în vizorul meu, încheagă crâmpeie de citit sau de scris, sau de ambele și-mi rămân colorat în memorie.
În unele duminici, la ore matinale, când ai mei își văd visele până la capăt, trag o fugă la week-ends carboot-ul englezilor, care se instalează pe un câmp chel de peste două sate. Lumea se adună cu noapte în cap, deschide portbagajele și împrăștie în jurul automobilelor chițibușuri de care se împiedică prin gospodărie.
La piața cu nume decent, dar de esență dubioasă, englezii vând totul, marocanii vând lucruri pescuite prin tomberoane, rușii vând vechituri târâite din viața lor sovietică, latino-americanii vând rarități meșterite în timpul liber, francezii vând podoabe răs-purtate, niște etnii neidentificate vând lucruri furate, spaniolii vând fructe trecute, adică fiecare vinde ce nu-i trebuie, dar poate fi de mare folos altcuiva.
Eu nu mă duc cu lista de cumpărături ca la supermarket nici ca în centrele comerciale cu speranța să găsesc tot de ce am nevoie, mă duc să casc gura, să văd cum iși sacrifică și alții o dimineață de week-end printre obiecte cu istorii, să irosesc intenționat puțin timp pe fleacuri, să aud etnii amestecate ca pe turnul Babel, iar dacă am noroc, să cumpăr ceva ieftin ca un cadou și bun cât o avere.
Acum două săptămâni treceam pe lângă masa unui bărbat șchiop. Aranja un set de 12 pahare pentru care o marocană îi propunea 2 euro și el a refuzat categoric: „Ce naiba o sa bei din ele dacă-s pentru tării?” aparent marocana nu înțelegea nicio boabă româna și a zâmbit jenată, căci de ar fi înțeles, i-ar ripostat pe măsură. Bărbatul a mai scos din portbagaj niște obiecte de ceramică, jucării, veselă și cutia de cărți la care m-am oprit să răscolesc.
  • Eres rusa?
  • Moldoveancă.
  • Basarabeancă?
  • Ungheneancă.
A zâmbit.
  • Și eu sunt de la Iași. Ia-ți un ceas.
Și mi-a întins în obiect voluminos, cu cifre enorme, curea neagră, mășcată, în fond exagerat pentru gusturile mele mărunțele.
  • Am ceas.
  • Și de ce nu-l porți? Ia-l pe acesta. Nu-i furat, bănuiesc că-i scump, dar ți-l dau cu 3 euro, am eliberat o casă după vânzare și trebuie să ne debarasăm de gunoiul acesta.
  • Bună publicitate. De ceas nu aveam nevoie, nici de conversația care mă încurca să răsfoiesc în voie volumele vechi.
  • O să-l porți cu plăcere, nu ca și pe cel ce-l ții în cutia din noptieră, de frică să nu-l scapi în căldarea cu apă ori să nu-l stropești cu produse de curățat.
Începea să mă incomodeze perspicacitatea vânzătorului clarvăzător, să mă surprindă și evident să ghicesc de unde ne cunoaștem ori pe care geam, din care casă m-o fi văzut răstignită spălându-l.

I-am cumpărat ceasul și a avut dreptate, îl port cu drag.

joi, 1 iunie 2017

Pauză de Facebook

Senzația a fost ca de plecare subită din lumea ireală. O mică moarte virtuală. Conștientă. Programată.
Am contul acesta de șapte ani și niciodată nu l-am închis mai mult de o săptămână. A fost cea mai acesibilă punte de legătură cu „acasă” și unicul meu mediu, fie și fictiv, de socializare.
Toată ziua m-am gândit la timpul care îmi rămâne, din ce în ce mai puțin. Nu știam cum să-l trăiesc la maximum. Am încercat să-mi înving obișnuința cât încă eram „vie”. 
Înainte de 24.00 am intrat să-l blochez, m-a tentat să mișc cursorul în jos pe perete, să comentez, să răspund la mesaje, să reacționez la postări. Unica posibilitate de a evita tentațiile era să apăs pe buton. Și am apăsat. Dar a durat mai mult decât îmi închipuiam - mi se întâmpla ca unui corp vegetativ care este deconectat de la aparatele medicale - trebuia să mai șterg aplicațiile din dispozitive și să confirm că nu sunt un robot sau o persoană rău intenționată într-un cont străin.
Abia după ce m-am culcat telefonul tresărea rar de la notificările din Whatsup și mi s-a întins de câteva ori mâna instinctiv să... Nimic.
Mi-am amintit oamenii de care îmi va fi tare dor și desigur am zâmbit. Nimic n-o să umple acest gol.
Dar spre deosebire de moartea reală, după care nu te mai întorci deloc, niciodată în aceeași lume, mi-am dat seama cât sunt de fericită s-o simt pe aceasta - virtuală, ca să învăț a prețui oamenii. Pe toți.

luni, 17 aprilie 2017

La doi pași

În ziua ceea n-am prins nimic. Nici la calamari, nici la creveți, nici la viermi de bălegar cumpărați de la dracul din praznic. Ne-a fost bine totuși - împreună o zi întreagă, marea era liniștită, valurile cuminți, nisipul fierbinte - până m-a supt de energie zăpușeala și imensitatea idilei albastre. Nu mai aveam răbdare să ajung sub duș apoi să mă ung toată cu cremă.
Copiii însă vroiau înghețată la întoarcere și soțul - apă rece. Ne-am oprit într-un coffe -shop pe autostrada, am comandat cafele, înghețate și savuram fără grabă.
Am trăit momente mult mai imprtante până atunci și realități pe care m-am străduit să le memorizez și mi-au scăpat, dar întâmplarea ceea, fără voie, n-am mai putut-o scoate niciodată din minte, am împins-o spre periferii interzise, am ticsit-o în unghere greu de pătruns, și oricum periodic se proiectează ca un cover insistent pe rutina vieții.
Era vară cred că. În Vega Baja plajele sunt calde tot anul. Era rece totuși, pentru că el se așezase pe scaunul de la bar, după ce și-a pus casca de biker pe podea, și-a scos geaca de piele și aștepta comanda atent la chelneriță. Purta un tricou gri mulat ce-i sublinia mușchii lucrați, tenul ușor bronzat și sclipitor de la efortul recent consumat. Avea privirea zâmbitoare de bărbat  ce place la primul impact, foarte conștient de acest atu.
Chelnerița i-a servit ce a cerut și un pahar de apă - abilă și atentă, arăta ca o actriță din spoturile cu cafea sau cu băuturi energizante - prea rafinată pentru acel local, probabil era o studentă care își câștiga banii de buzunar în week-enduri sau fiica proprietarului, care nu primea banii de capricii degeaba. A curățat repede porțiunea de bar pe care tocmai o părăsise un cuplu chefliu și s-a întors să jongleze cu ceștile de pe aparatul aburind.
- Ce faci în seara asta frumoaso? De aici începea un capăt de istorioară și n-am reușit să ignorez dialogul străin.
- Nu cred că te vizează planurile mele din această seară, urâtule. I-a zâmbit rușinată, o prindea severitatea prost jucată ca și cerceii cu perle, rujul mat, părul strâns cu grijă și cămașa de nea.
- Ține, bikerul i-a pus pe bar cinci euro șifonați. Păstrează restul și acest număr de telefon, tânărul a făcut o pauză în care a schițat un zâmbet parcă de propria stângăcie. Ce naiba mi-ai pus în cafea de m-am apucat să-mi las numărul prin baruri?”
Noi am rămas să-și termine copiii înghețatele. Chelnerița a strâns banii, iar după ce zgomotul de motor s-a dizolvat în cel de pe autostradă, a luat cartea de vizită de pe bar și a ascuns-o în buzunarul șorțului.
Peste vreo zece minute am achitat și ne-am luat rămas bun. Soțul conducea prudent, terminasem toate subiectele în ziua petrecută împreună, traficul era încărcat și cu cât avansam, cu atât se aglomera, până am înțeles că intrăm într-un ambuteiaj format de un accident. Șoferii se mișcau încet înțelegători, polițiștii controlau fluxul. O sirenă de ambulanță țipa înfricoșător, pătrunzind spre locul accidentului.
Era o zi cu soare. Răcoroasă totuși, pentru că îmi amorțiseră mâinile și picioarele, și mintea când am ajuns în dreptul accidentului și am văzut tânărul, care zece minute în urmă își băuse cafeaua la doi pași de mine și își trăise un capăt de istorioară, inconștient într-o băltoacă de sânge.

vineri, 7 aprilie 2017

Priscila

Pe Priscila am cunoscut-o cam imediat după ce am ajuns în Spania. Emigrase ceva mai devreme din Chile. S-a adaptat ușor, deoarece vorbea o spaniolă colorată și mai evoluată decât a unor băștinași. 
Stătea într-un apartament confortabil peste două edificii, era populară în mahala și în tot satul pentru zâmbetul cald și priceperea de a lega capete interesante de vorbă până și cu necunoscuții. Avea două fiice. Serviciu stabil. Timp de ieșit cu soțul în week-end la cafele. Mulți prieteni. Două mașini vechi-jerpelite, dar necesare pentru ritmul lor agitat. Seri de meșterit rarități artizanale. Bani de o viață decentă.
Nimic nu prevestea schimbări nefaste, dar țara pornea să se scufunde în criză și destinele oamenilor simpli începeau a se retracta ca plasticul în călduri.
Priscila a rămas însărcinată. A pierdut serviciul, apoi a renunțat la o mașină, apoi la cafele, în sfârșit n-a mai avut cu ce să achite casa și a întors cheile la bancă. A trecut în chirie, în aceeași mahala și Dumnezeu i-a mai dat un copil.
Către acel moment Priscila a înțeles că Dumnezeu are mare încredere în ea, dacă îi trimite copii atât de frumoși, scumpi și doriți. Căci crizele trec, ca și banii, ca și ipotecile, ca și mașinile, ca și casele, ca și toate nimicurile materiale, dar copiii sunt sensul și motivul din care va supraviețui - pentru ei va găsi puteri să iasă din orice mlaștină cu interiorul neîntinat.
Și iată stăm peste 10 ani la etajul șase al unui bloc luxos pe malul Mediteranei, într-un apartament alb ca neaua,  mirosind a briză cu Lancome și Givenchy, pe care tocmai l-am terminat de dereticat împreună. Privim din fereastra srăină valurile zburlite  și sorbim în voie cafeaua adusă la pachet, mâncăm clătite cu brânză și stafide. Priscila între timp a schimbat câteva case cu chirie, a pus pe picioare patru copii, are o mică afacere, iarăși are două mașini, dar bune. Vorbim despre copii, căci de la ei nu ni se dezlipesc niciodată mințile; despre soți - s-ar putea și doar de bine - dar nu-s de față și e necesar obiectiv; despre oameni, boarfe, mâncare, bani care niciodată nu ajung, mărunțișuri și planuri mari.
Stăm practic acolo unde am visat să ajungem, foarte departe de unde ne-am născut. Prindem rădăcini, ne opunem intemperiilor, savurăm momente rare de liniște. Povestim istorii de succes ale unor emigranți realizați - unități desigur - dintre milioanele care și-au pus viața în pericol pentru a o îmbunătăți cât de cât, ceilați - adică majoritatea au supraviețuit fără sprijin, în necunoscut, ca și noi - și acesta e mare merit.
Priscila e o companie ușoară, privește lucrurile cum se văd, glumește fin, râde zgomotos, gesticulează artistic, își asumă imperfecțiunea și o tolerează în orice ființă vie.
Cu dânsa, ca la mama acasă - secretele se îngroapă, rănile se vindecă, nesiguranța se cerne, frica se pierde, viitorul devine clar și pe puteri, speranța prinde a încolți.

joi, 23 martie 2017

El Gordo*3

Lucrul în restaurant stresează enorm, de aceea bucătarii (adică personalul în majoritatea sa) sunt foarte buni cunoscători de vinuri, de băuturi tari, în general; de coniac, brandy, șnaps, whisky, de bere rece pe timp de vară sau de vodcă cu gheață, gin tonic și tot așa mai departe.
Nu se bea în timpul lucrului, dar o sticlă cu vin alb stă mereu la îndemână pentru dres sosuri și altă sticlă cu ceva mai tare - pentru dres nervii. Este cu neputință totuși să urmărești cine și cu ce (se) drege, procesul decurge contra cronometru, fiecare își vede de ale sale, îți dai seama că echipa nu-i completă doar când cineva reclamează un răgaz de fumat. În El Gordo există o debara dosită, strâmtă și puturoasă, unde personalul se retrage  să se reculeagă duhănind.
Sergio nu bea, însă are ce are cu debaraua, de care nu pare deloc încântat, dar îl ține captiv și i-ar sta în puteri să renunțe la orice, numai nu la nălucirea care-i destinde încordarea și presiunea ritmului în care muncește și trăiește. Chiar și în cele mai aglomerate ore de muncă își eliberează un minut să se izoleze după ușa de lemn corogit, apoi revine în alerta localului - schimbat, ușor absent, diferit.  
Carmen n-are ochi nici dorință să vadă debaraua și tot ce se întâmplă acolo, bănuiește că nu-i lucru curat, dar n-o mai țin puterile s-o zătrească.
Curăță supărată usturoi și ocărăște, parcă aiurea, sperând, pe semne, s-o audă cine trebuie:
- Mama lor de nemernici, eu deschid ușa și ce-mi văd ochii - camera e plină de Marijuană, nici Parcul Național n-are atâta verdeață concentrată, dau să vorbesc, dar el îmi închide ușa în nas: „Mamă, acestea sunt plante de cameră...”, Lua-v-ar!.. de când Marijuana e plantă de cameră și pentru consum propriu una-două crengi ajung, vedeți, nenorociților, faceți-vă de cap!: „Da cine ți-a spus, mamă, că aceasta e Marijuană?” - de parcă eu aș fi trăit în rezervație și în afară de bar, Franco și mise nu mai știu nimic. Să vă văd pe voi, răilor, la anii mei, căci la cât venin băgați în voi ori n-o să ajungeți, ori vai de capul vostru cum îi veți duce. Faceți ce vreți și cum vă duce mintea, eu pentru asta v-am adus pe lume; să vă iubesc așa cum sunteți, să vă ajut cu ce pot și să mă bucur de fericirea voastră. Dar… visam ca visele voastre să fie mari, nu un metru pătrat de încăpere puturoasă.
A pus usturoiul tăiat cu grijă în congelator și s-a urcat în casa ei șă-și reia ritualurile de după chindii: cafeaua cu lapte și turta cu scorțișoară - servite la balconul din care admiră zarva pieței Belluga, serialul și vreo două rânduri de împletit. Când o răzbește pofta de la aromele strecurate în balconul ei, deschide ferastra hogeagului care trece spre bucătărie și aruncă funia cu carlig - sistemul ei propriu de livrare, vechi, dar de nădejde. Rosa îi umple termosul cu bunătățuri, apoi Carmen critică sătulă, deci indulgent: „Cam puțin șofran și prea mult rozmarin. Carnea-i prea fiartă și cartofii cam tari.” Roza închide fereastra hogeagului peste replicile soacrei, ca o năpădesc comenzile și nu se poate concentra.
Sergio se uită cum curăț calamari, de după ușa debaralei, îl distrează stângăcia și insistența cu care perseverez, mai mult decat țigara pe care încercă să o ruleze și nu se lipește. Ceva vădit nu se lipește - i s-o fi uscat în gură după blestemele lui Carmen ori i s-o fi umezit mâinile de la apropourile ei tăioase, aruncă mizeria nesupusă și revine la rutina barului.
***
Era ultima mea seară de lucru în El Gordo, într-o săptămână urma să revină femeia pe care o înlocuiam. Prima dată îmi plăcea atât de mult un job de ocazie pentru care nu simțeam defel că-mi sacrific week-endurile și prima dată îmi părea rău să plec de unde îmi place.
Am hrănit bine și repede zeci de oameni, m-am contopit cu echipa care forma un corp și o măduvă receptivă la necesitățile clienților  și mi-a trecut prin minte, printre farfurii pline de delicii mediteraniene, că restaurantele sunt adevărate sanctuare de desfătare, în care lumea intră lihnită și pleacă extaziată de plăcere, deci merită toți banii.
Am făcut greșeli și am suferit pentru fiecare enorm, deoarece odată cu greșelile simți cum te amputezi de la corp și îi slăbești ritmul mișcărilor. Am ars o porție de creveți, am stricat un pahar, am schimbat locul cuțitului de carne, am pornit mașina de spălat vase aproape goală, am pus cartofii la copt prea jilavi și uleiul s-a revărsat din recipient.
Sergio a umplut zeci de pahare cu tărie, a cărat kilograme de mâncare și tacâmuri goale, a tăia jamon ca foaia de țigară, a pus la foc altă porție de creveți în locul celor pe care i-am ars, a făcut note, a șters mese, a măturat barul, a suplinit rezervele de băuturi, a găsit cuțitul pe care îl căutase frenetic tot personalul, a dus contul banilor și al bonurilor - stăpân pe sine și situație, cu o liniște afișată după care clocoteau dracii întărâtați, a murmurat neîncetat „Despacito...” pentru a-și simula respirașia obosită.

N-a fumat deloc în toată seara, nu ne-a scăpat din ochi pe niciunul, probabil ca să ne salveze de propriile greșeli. Mi s-a adresat de trei ori pe nume, drept că numele erau diferite și nici unul al meu. Am apreciat intenția.

vineri, 10 martie 2017

El Gordo *2

De fapt, El Gordo nu-și datorează existența bucătăriei în care porăiește Rosa, nici celor doi frați certați la cuțite, nici chiar clienților care injectează constant în el mărunțișul de prin buzunare, ci bătrânei Carmen - mama patronilor.
Carmen are 86 de ani, în care a văzut și a trăit totul - războaie, dictatură, democrație, sărăcie, bunăstare, dragoste, ură, singurătate, calamități, foame, risipă, totul. Locuiește singură în apartamentul spațios cu grătar și terasă deasupra barului. Se trezește prima și se culcă ultima, de aceea nimeni nu știe dacă ea doarme vreodată. Coboară înainte de răsărit în bucătărie și se pune pe treabă.
Spre deosebire de angajați ea nu lucrează pe ore sau conform programului, ci pentru copiii săi. Știe unde se află orice lingură și farfurie, când a fost cumpărat fiecare produs și când expiră. Dacă Rosa nu reușește, Carmen știe s-o înlocuiască în toate, dar fără aprobarea nurorii, nu-și bagă nasul.
În prima mea zi de lucru a curățat un sac de cartofi și a povestit despre copiii săi. Mai mult a vorbit despre fiul care a murit la 41 de ani. Pentru că e mare durere să pierzi un copil la orice vârstă și nu contează că mai ai patru - nici patru, nici zece nu ușurează atâta durere. Apoi și-a băut pastilele și s-a dus să-și facă ordine în casă. Merge încet, încovoiată, mâinile o ascultă numai dacă le sprijină de masă. Ocărăște duios, îi trece repede, probabil de la scleroză, zâmbește binevoitor.
Barul totuși e al mamei Carmen, mi-a povestit o vecină că l-a cumpărat să le asigure copiilor existența, inițial lucra cu Rosa și soțul ei, iar când a început criza și mezinul și-a pierdut afacerea, l-a chemat să muncească cu ei, să nu-și piardă și mințile de băut sau alte nebunii.
Aici mănâncă zilnic toată familia sau își iau alimente la pachet, vorbesc și râd tare, fac planuri, se interesează de sănătate, invită prieteni, află noutăți, cresc copiii - lângă bucata lor de pâine, la propriu și la figurat. Barul îi ține familie, dar totodată le ațâță dracii în situații delicate și le răscolește antipatii.
Prima mea experiență a fost să curăț și să tai calamares a la romana. Am pregătit platourile de fructe de mare pentru vitrină. Desigur am fost receptivă la sugestiile lui Sergio că peștii trebuie aranjați cu ochii spre client, nu cu cucozile; creveții se presoară cu gheață pentru conservare și toasterul nu se apasă cu toată puterea, ci ușor, în cădere liberă, ca să nu ardă pâinea.
Sâmbătă, Sergio a avut zi liberă și mi-am făcut cruce că am scăpat de presiune, pe de altă parte mi-am dat seama decepționată că nimeni în afară de el nu-mi sugerează nimic - ori nu le pasă ce și cum fac, ori  e normalitate să prinzi singur sau să pleci.
Duminică au intrat puțini clienți, am spălat într-una, căci nu preaera de gătit. Sergio mi-a atras atenția că nu aranjez corect! El cocido în farfurie și că tonul se coace puțin, doar să dispară roșeața; să nu uit să sărez mâncarea, și să coc mai bine sepia, dar mai ales s-o spăl încă o dată înainte de copt. Către amiază a adus un lighean de carne - cina pentru întreaga familie, la care de obicei este invitat și personalul - murată și condimentată de dânsul. A lăsat ligheanul pe masa din bucătărie - ca pe o provocare - să salivăm, pe semne, precum câinele lui Pavlov la bec.
Fratele mai mare a cerut să-i prăjesc un platou de cartofi pentru carne și o salată verde. Nu știu cum se descurcă ei când se solicită cantități mai mari de cartofi fără un tăietor cumsecade, am tăiat pai cu mâna pe o farfurie, căci nici tablă nu găseam. Sergio a tras de câteva ori cu coada ochiului, bănuiam că iarăși caută să-mi facă observații, dar s-a apropiat și a zis: „Vreau și eu.” în sens că (,) cartofi. Am m-ai curățat doi hiper-cartofi, în timp ce el a urcat să pregătească bunătate de grătar, am făcut ordine și m-am dus repede acasă la ai mei.
Carnea se cocea prea greu.

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...