duminică, 13 mai 2018

Mesón Río Seco.

Mi s-a întâmplat doar de două ori în ultimii zece ani să pierd definitiv simțul locației, de bine și deosebit ce mi-a fost. Prima dată s-a petrecut la biserica ortodoxă din Altea. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, am parcurs vreo 70 de kilometri peste întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase, ca la un moment dat să ne înghită o oază vie, după care s-au terminat subit palmierii, din senin!, ne-a înconjurat pădurea cu frunze late de un verde intens, întunecat. Timpul nu avea sens nici măsură, locul părea o noțiune abstractă născocită pentru cei din afară. Câteva suflete, cu capetele acoperite, se plimbau frapate de luxul lăcașului și de feeria din jur, atingeau icoane, aprindeau lumânări și murmurau resemnați.
I-am urmat și cred că m-am rugat. Aveam nevoie atunci. Eram tare adânc scufundată și îmi părea că de acolo n-o să mă audă nimeni niciodată. Cel mai mult îmi doream să mă vindece frumusețea acelui loc; mai mult decât alte puteri cu care ar fi trebuit să închei pacte să fac compromisuri și sacrificii. Mă simțeam la distanța de 4000 de kilometri ca unde m-am născut. Înghițeam avid aerul pădurii cu iz de tămâie și lumânări arse, să-l depozitez în toate celulele.
Ieri am fost la o petrecere spre sud, spre Mucia cu plaje imense, câmpuri selecte de golf pentru bogătanii lumii - întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase - iar în mijlocul priveliștii străine am descoperit un loc umbrit ca acasă - o crâșmă decorată cu lemn vechi; cu rafturi pline de vinuri bune ca în beciul unui gospodar chibzuit; miros de tocăniță cu mămăligă și brânză de oi, „Hristos a înviat și bună ziua” în loc de „Hola. ¿Que tal?”; sârbe lungi și pisate până la ultimul strop de transpirație; băsmăluță răspupată și veselie chiuită.
Parcă nu era cazul, dar la urma urmelor, tocănița s-a împăcat bine cu platourile de calmari rumeni, somon, cod, sardine și alte orătănii maritime. Totul, în esență, transmitea liniște și împăcare, până și fețele adulților chinuiți de munca pe tărâmurile cucerite, până și copiii născuți spre binele lor departe de rădăcini. Pentru ei s-a rezervat un separeu cu fluturași și baloane colorate, tacâmuri individuale și gustări corespunzătoare vârstei, animatori, monitori, activități distractive, jocuri și competiții. Nu ca în copilăria mea, când mă duceam la nuntă să văd mireasa de peste două case, și numai după a doua masă, când se îmbăta oastea nașului și a socrului și a Sfântului Duh, mă pricopseam cu vreo două bomboane din fructiera unsuroasă.
Moldovenii stabiliți prin străinătăți, dacă vi s-a întâmplat să-i urmăriți la petreceri și nu numai, trăiesc ca îngerii reveniți în Paradis după ispășirea păcatelor, de frică să nu fie exilați din nou... în Moldova - corecți și recunoscători.

miercuri, 25 aprilie 2018

La Itaca

Cam de câte ori îmi ung cu cremă înainte de culcare mâinile arse de produse de curățat și pline de cicatrici, ca să-mi pot îndoi degetele, îmi amintesc scena dintr-un film despre gulag, în care eroina toți anii de detenție folosea porția săptămânală de unt pentru ten și mâini, iar după ce s-a întors din Siberia, multora nu le venea a crede că a supraviețuit, dar mai ales că practic nu s-a schimbat.
Eroina era tânăra și spera foarte mult să se întoarcă, dar eu oare de ce o fac?
Sâmbăta trecută, după ce am scotocit o bluză potrivită și mi-am colorat puțin ridurile, am băgat în rucsac un carnet de notițe și un pix, m-am uitat la mâinile proaspăt unse și am conchis că pentru ditamai ocazii rare se merită.
Seara se anunța caldă și ușoară. M-am pornit cu ideea fixă că literatură libidinoasă nu digerez, dar contactul cu soiul de femei culte mi-ar face bine. Eu din casă singură și fără treabă cred că n-am ieșit nici o dată în ultimii zece ani, deci zic ia să-mi fac de cap ultima oară înainte de bătrânețe.
Pe Maria o cunosc de jumătate de viață și jumătate din această jumătate am locuit la o azvârlitură de băț fără să bănuim - din mari păcate. La întâlnirea din cafeneaua Itaca a povestit despre experiența sa literară și despre a treia sa carte „Insomnia”, de la care nu așteaptă popularitate, bani sau carieră, pentru că, în esență, scopul acestei cărți s-a atins constant pe parcursul scrierii - aducându-i autoare-i plăcerea de a se frământa în magia cuvintelor. Maria e persoana pe care o poți caracteriza printr-un cuvânt - perfecțiune - fără riscul de a exagera, e unica ființă de pe fața pământului cu care ma incomodez să vorbesc spaniola, pentru că o posedă mai bine decât majoritatea spaniolilor; e o companie plăcută, comodă în orice temă; e pur și simplu mentalitatea, temperamentul și convingerile mele, dosite într-un cufăr de preț pentru timpuri mai bune. Maria e un exemplu de caracter și curaj și cea mai clară probă că nimic în viața noastră nu are loc întâmplător și fără sens; până și căutarea haotică a unui post de radio îți poate deschide calea spre profesie, pasiune și practic spre inima bărbatului iubit.
Elena - a doua autoare și-a prezentat ultimul dintre cele 7 romane „Saltando las olas”- farmacistă, soție, mama care pune masa caldă de trei ori pe zi, editează câte un roman pe an. S-a așezat cumințică pe scaun și povestea ironic despre aventura ei numită - scris - omițând intenționat practic aspecte legate de inspirație, talent, chemare, vocație. A povestit pe scurt istorioarele care i-au mărit cercul de cunoștințe și i-au răspândit numele pe tot globul. A zis că „hobbyul” acesta îi diversifică rutina. A doua sa sarcină de exemplu a prins-o într-o vară infernal de caldă, petrecută în căsuța strâmtă a mamei, de aceea s-a apucat de scris cartea care a purtat-o cu burta la gură pe trei continente, drept că imaginar doar; pe insule exotice, în hotele de lux și jacuzzi aromate. La liceu Elena a fost o rățușcă urâtă și la facultate penajul a rămas intact, dar scrisul i-a permis să treacă limitele de care în viața reală n-ar fi avut curajul nici să se apropie.
I-am citit cartea în două zile. Mai vreau.
O să-mi cumpăr o cremă nouă. Deja știu pentru ce.

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Satul meu on line

Poate în unele sate a rămas viață off line, dar cea din satul meu s-a mutat cam toată pe Facebook. Și când ni se face dor de drumul lung și șerpuit de-a lungul hotarului și al Prutului tulbure, de cișmelele care înaintea rețelelor erau pe post de medii de socializare, de lutăria din care se vedea ca în palmă lumea mare și nemărginit de frumoasă, de casa de cultură, în sfarșit, care a găzduit toate iubirile adevărate și desigur veșnice, facem log in, remember password, căutând rămășițe de amintiri.
Fiecare din capătul său de lume, unde a învățat limbi străine - multe și foarte bine, în puțin timp, fără zgâlțăiala Nadejdei Alexeevna; unde a făcut copii frumoși și case mari, averi, cariere, relații, călătorii, greșeli, schimbări, de toate, dar când îl pătrunde pustiul în sufletul rupt de rădăcini se bagă ca și mine în Gigabaiți să răsfoiască poze, să citească adevăruri eterne și glume răsuflate.Nu căutam nimic când am dat de poza ei - la fel de frumoasă ca acum douăzeci de ani sau mai mult, foarte puțin schimbată, dar spre bine. Nu se vedea din poză dacă trăiește mai bine, dacă are mai mult sau nu, dar privirea-i luminoasă trăda o vână de fericire. Există femei care își fac din fidelitate filozofie și religie, se îndrăgostesc de vreun derbedeu și își răstignesc viața pe sumarele clipe de încântare oferite de pomenitul derbedeu în crizele lui de bunăvoință, și există, de exemplu, Ana, altfel o cheamă, dar nu-i deloc relevant pentru ceea ce intenționez să spun. Ana-i simplă, multă, bună, veselă, caldă, previzibilă, îngăduitoare, făcută integral și exclusiv pentru a menține și continua viața pe acest pământ. Primele n-au preț, dacă și Ana nu cedează prin nimic. N-a trăit deloc pentru dânsa, pentru că s-a măritat imediat după majorat, unii flăcăi mai mari o așteptau să crească, iar alții mai mici, ce rugau să n-o ia nimeni până vor crește ei și dânsa a luat și s-a măritat cu cel pe care îl iubea, de asta și spuneam că femeile simple nu se încâlcesc în filozofii complicate când e cazul să-și asculte instinctele. Cu gospodărie pe umeri, copii, soț pe drumuri și profesie scoasă în capăt și-a păstrat cuibul integru și cald.Dar într-o zi s-a prăbușit totul și ea a luptat din răsputeri cu boala lui, cu lipsurile, cu disperarea până au învins-o. Nimeni nu s-a așteptat ca pagina ei să se întoarcă atât de repede. Unii spun că el a așteptat-o de când era flăcău râvnit. Prostii spun desigur, dar cum să nu spună, dacă-i atât de incredibil ca pentru o femeie trecută de patruzeci și cinci, un bărbat atrăgător cu situație și statut șă-și piardă capul, echilibrul și ceea ce a încălzit o viață.

Spălarea banilor

Azi am spălat niște bani. În stilul meu, nu ca oamenii serioși, ci ca o menajeră împrăștiată ce sunt - cu detergent și suavizant.Pe Tess n-am văzut-o de vreun an, stă în Londra, dar are casă frumoasă și modernă lângă câmpul de Golf. În Londra face ca și mine menaj, iar în Spania vine cam o dată la două luni să-și întindă mușchii și coloana de muncă anapoda, să-și, bronzeze pielea arsă de produse și să uite de ceas și ordine - pentru asta mă are pe mine, își permite, cu alte cuvinte. Nu-mi prea amintesc cum am ajuns în casa ei, dar țin minte clar momentul în care mi-a înmânat cheile de la proprietatea ei exotică fără a se asigura măcar că am vreun act de identitate și nu-s extraterestru. Din momentul cela, îmi anunță vizitele prin Whatsup, să-i pregătesc locuința. După ce pleacă mă duc fără întârziere să spăl rufele umede ticsite în coșurile din băi și să-mi iau plata.Azi n-am găsit nimic. Adică muntele de rufe stătea la locul lui și praful și urmele de degete pe uși și pe geamuri, și băile picurate de lichide spumoase, dar plata n-am găsit-o.M-am gândit că o fi uitat și m-am pus repejor pe treabă. După ce am scos primele trei prosoape de plajă din mașina de spălat am găsit și mulțumirea - curată :)

miercuri, 21 decembrie 2016

Impresii despre „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Recunosc cu toată sinceritatea că am trăit momente unice de încântare la lectura acestui roman. Vara în care mama a avut ochii verzi este o creație foarte inspirată, motiv din care bănuiesc a și fost scrisă dintr-o răsuflare și se citește pe nerăsuflate.
Pe scriitoarea Tatiana Țîbuleac am cunoscut-o mai întâi de la ecranul televizorului apoi în Facebook prin Fabule moderne. Așa cumpătată, verticală, rațională, consecventă cum se vede pe dinafară, posedă un interior în care clocotesc și erup vulcane de emoții -, iar romanul constituie o dovadă clară a fineții și sensibilității sale.

Aleksy, protagonistului romanului - alienat, schilod, narcoman, pictor, scriitor, își începe povestirea dezarmant de sincer în ziua în care absolvește școala, iar mama sa, pe care o urăște, împlinește 39 de ani. Aceasta este și ziua despărțirii de prietenii săi - „resturi umane” -  micul cerc în care își confirmă existența fizică, dar nu-i afectează vidul emoțional; nu-și contruiește planuri reale de viitor - „viitorul meu avea ceva din solemnitatea unui cimitir împodobit”, de fapt, unicul lucru adevărat din viața sa de adolescent rar este că nimeni nu-l iubește, nici el, după moartea surioarei Mika, nu mai are pe cine iubi, adoptând antagonismul și agresiunea verbală în raport cu realitatea inacceptabilă și cu propria persoană - „eram: produsul grețos al unei pielițe albe”. Decizia de a transmite narațiunea în responsabilitatea eroului, eliberează scriitoarea de anumite riscuri, în primul rând de riscul de a nu părea obiectivă și de tentația trecerii prin filieră proprie a unor emoții și stări „străine”. Copleșește faptul că autoarea  exhibă dezechilibrul emoțional al protagonistului, evitând ridiculizări banale și stupidități comune, ea pătrunde în frământările sale interioare, în incongruențele sale existențiale: despre caiac: „Mai tâmpită distracție nu cred că avusesem în viața mea, deși nu cred că avusesem o altă distracție. - A fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea.”
Firul narațiunii se împarte mai degrabă în câteva ghemulețe cu care autoarea jonglează și din care preia periodic povestirea ori de câte ori îi ajunge ghemul în palmă, confirmând, într-un fel, lipsa de cursivitate a protagonistului, dar nu și alte carențe, pentru că eroul - adică autoarea -, demonstrează o abilitate sublimă de a modela imagini din cuvinte, ușor de vizualizat, fără efort, clar, colorat. Textul în sine pare un caleidoscop în care se perindă imagini și culori vii: lanul de floarea soarelui, macii de pe marginea șoselii, melcii, satul francez, piața de vechituri, casa de vacanță, ploaia, prăvălia lui Karim, mâncarea în abundență, plaja de la ocean, tablourile, în sfârșit, orice obiect sau stare pomenită face parte dintr-un prim-plan al unui tablou desăvârșit: „Cineva scăpase lângă casa noastră o pungă cu smântână și acum în jur se vedeau peste tot urme albe. Era chiar frumos, parcă ninsese. Sau parcă niște oameni de zăpadă își ieșiseră din minți și se bătuseră în fața ușii până s-au topit. În orice caz, era o schimbare plăcută.”
Romanul abundă în figuri de stil, comparația, indubitabil, este tropul pe care Tatiana Țîbuleac îl mânuiește cu evidentă iscusință și îl valorifică total - simplă: „un pat enorm, ca o arcă”, banală: „niște euro și niște lire”, plastică: „Cocoșeii albi zburau în toate părțile și o înconjurau pe mama ca niște flori de cireș într-o furtună”, profundă: „râsul revenea colorat și vesel, ca un balon de săpun”, infectă: „tortul, care arăta ca un găinaț”, „Eu vâsleam ca un penis într-o găleată”, vulgară: „fundul gigantic ridicat în aer ca o caisă răscoaptă”, „mama se zbenguie pe plajă ca o cățea bătrână” și prin ea câștigă concizie și expresivitate.
Romanul este orientat spre orice vârstă, începând cu adolescența suficient de matură să consimtă unele momente de exprimare dură, violentă, agresivă. Este despre dragoste și ură, aflate în aceeași clepsidră. În vara trăită lângă lanul de floarea soarelui ura potagonistului se transformă în draoste, până la ultimul fir al clepsidrei: ”nu am întâlnit pastile mai bune ca acelea din vara mamei”, ”A râs lung și tandru, așa cum am aflat peste ani că râd mamele la glumele prostești ale fiilor lor nemernici, dar iubiți”, ”Mama mă privea cu dragoste.”, ”Pentru prima dată în viață făceam ceva pentru mama. Acestea erau toate cadourile mele pentru toate zilele ei de naștere nesărbătorite.”,”Între mine și mama era o armonie greu de explicat.”, „Mi s-a făcut milă de ea cum nu-mi fusese de nimeni niciodată.”, ,,Le-am urmat plângând și învârtind pedalele bicicletei ca un scăpat, dorindu-mi un singur lucru: să o găsesc pe mama vie.”

De remarcat, că între lector și Aleksy, dus cu pluta - un nebun receptiv, cultivat, abil, mai devreme sau mai târziu, se produce contopirea emoțională, apare o complicitate miraculoasă, deoarece prin inocența lui se reliefează adevăruri pe care nu orice ființă integră este capabilă să le recunoască, dar mai ales să le accepte. Ura față de părinți sfidează orice normă a moralității umane, ceea ce nu neagă însă faptul că în hățișurile minții ar exista cărări rătăcite.

Romanul Tatianei Țîbuleac constituie o autentică poezie narată, în care contează totul, fiecare cuvânt, îmbinare, propoziție, alineat închegat cu melodicitate, ritm și rimă intuită - acest poem, fără pretenții de abordare a adevărurilor universale, dezghioacă teme de actualitate, acute, durute, comune - culminează întro odă pentru chipul Moirei, burta bunicii și ochii mamei.
„Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare”

miercuri, 3 decembrie 2014

O șansă de ciocolată V

Nu că s-ar vedea de la trei poște, dar arde privirea. Când un bărbat iubește femeia pe care se teme s-o piardă pare un lihnit de foame căruia i se întinde o hrincă din milă. Pare că ar contempla aburii de pe farfuria plină și nu știe de unde să înceapă, ca să nu se frigă, să nu se înece, să-i simtă tot gustul și să se sature, ca un diabetic, amator de dulciuri, încercând să-și spele degetele unse de ciocolată, ca un suspendat în timp; nu se teme de viitor, nu-i pasă de trecut.
Vocea interioară îl întreabă dacă nu se grăbește, mereu sare cu întrebarea aceasta vocea lui interioară; se mai interesează dacă n-a uitat-o pe Alba închisă în casă, dacă a oprit gazul și apa, a plătit toate facturile. Prea multă gălăgie face vocea lui interioară. Degeaba.
Dina se uită împăcată la spectacolul luminilor din cer. Cum soarele se înghesuie printre norii pufoși, îi rumenește ușor. Aruncă scântei peste zăpada murdară. Lumea grăbită nu-i dă importanță, gulerele se lasă pe umere, glugile cad de pe capete. Mitru povestește simplu și captivant, despre prietenii săi. Cu admirație. Minte poate despre unii, dar îi are pentru că (,) crede în ceea ce povestește. El transmite o impresie generală de om împăcat cu lumea și mulțumit de ea.
-Acum trebuie să ajung la clinică, pronunță Dina încet, ca numai pentru sine.
Mitru se uită la colțul buzelor ei încă în mișcare, să se asigure că nu-i tot vocea sa interioră. Dina șovăie un moment, cu expresia de iremediabilă neliniste, pe care nu i-a mai surprins-o anterior.
-Da nu vrei să guști mai întâi o zeamă făcută de mine?
Fata își încrețește fruntea a nedumerire. Uitase că îi poate fi foame și ce oră putea fi. Nu vrea să mânânce acum,  înainte de a afla nenorocitul rezultat al analizelor repetate. Nici n-are chef să-i explice lui de ce nu vrea.
- Poți să mă lași în stație? întreabă uscat (își umezește incomodă buza de jos, pentru cazul în care ar mai trebui să articuleze vreo explicație) de parcă ar pronunța ultimul: „Adio, nu mă uita!” Îi absoarbe privirea licărind o lumină caldă, ochii lui zâmesc senin de orice emoție. Ea are nevoie de privirea aceasta ca de transuzia ce i-ar menține inima vie, gura umedă, mânile calde, obrajii pulsând, gândurile liniștite, sufletul împăcat. Pe dânsul îl surprinde și ușor îl dezorientează îndrăzneala vederii cu care îl scanează și al cărui subtext adânc nu-l intuiește.

-Te duc la clinică.
Drumul se scurtează tăcut, pe lângă aceeași lume degerată, aburi suspendați, grabă simulată.
Trebuia s-o lase în stație. Oricum n-are nici un plan cu dansa. Da. Se simte bine și diferit de tot ce a simțit până acum, dar dacă dispare, o poate uita ca pe ultimul vis în care nu crede.
Se simte bine și diferit cu dânsa. Nu trebuia s-o lase în stație, ea l-ar învăța a crede în ultimul vis. Poate să-și facă un plan cu dânsa.., ca să nu mai dispară. Nu.
Staționează la nimereală. O urmează până își adună ea puteri să se oprească și să-i întoarcă privirea inundată de lacrimi.
Mitru o împinge cu brațul drept către peretele jerpelit și umed. Ezită. Își retrage mâna din blana moale. Printre instincte se reliefează un miez de discernământ. Se uită în fața ei încinsă, dar supusă. Îi ridică barba până-l tulbură mirosul gustos, același, ca în „Bucuria”, mai aproape, mai al lui, tot. Dina respiră des, înghite aer rece din aburii pe care îi răsfiră Mitru. Dânsul respiră rar, atât de rar, că în unele momente simte că nu respiră deloc. Înghite aburii eliberați de dânsa.
Dina alege printre gânduri și cuvinte, să fie sinceră, să nu dezamăgească, să nu se rănească. Dar își dă seama că nu prea are din ce alege:
-Am cancer.
Lui Mitru îi trec prin minte instantaneu 32 de ani trăiți diferit. Mult alb de spital, mirosuri iuți de medicamente, dar mai ales de veceu nespălat, unde-și plângea frica și disperarea, suferința lui taică-său și pierderea.
Îi mângâie obrazul fierbinte cu palma tremurând, și-o adâncește în cârlionții moi, se apropie de răsuflarea ei aritmică, îi atinge buza de jos cu nervii sensibili ai degetului mare, o apasă declanșat către perete. Nu-și mai controlează pornirile. Nici ea. Murmură printre răsuflări:
-Vreau să trăiești.
Când o femeie se îndrăgostește de un bărbat, închide ochii să-și vadă sufletul pălitși inspiră adânc.

joi, 25 septembrie 2014

„La cum conduc femeile nu le-aș lasa sa poarte nici rochie cu volane”

Mulți dintre ei arată așa, arată chiar mai bine, unii și mai rău. Vrei și nu vrei deloc să te oprească în trafic. Cine știe ce le mai trece prin minte sau ce li se năzare.

Mai ales că noi, emigranții din fosta URSS, avem o relație inedită cu reprezentații forțelor de ordine, traumați incurabil de grija lor dezinteresată.

Ieri seară mă întorceam acasă, după șase ore de muncă în care n-am avut timp nici să beau o gură de apă. Înnopta. Am aprins luminile, sigur!, deși străzile sunt excesiv luminate și uneori se mai întâmplă să uit. Aproape de sat nostru lumina indicatorului de combustibil mi-a dat de știre că trebuie să trec pe la benzinărie. Alimentat. De acolo fuguța acasă cu gândul la ce să pregătesc pentru cină, pentru mâine, să calc, să aranjez, ghiozdane, richizite, agendă, facturi de plătit, de cumpărat, ordine, ordine, ordine și HOP! la prima giratorie mă poticnesc într-un ambuteiaj. Văd de departe doi polițiști fluturând din luminile galbene către șoferi, să treacă lent. Ajunsă în dreptul unuia dintre ei, lumina se schimbă în ro-și-e. Opresc, încă vie de frică. Oare ce am încălcat?, merg încetișor, ca toată lumea, abia de mă observ cu Fiesta mea inimoasă în rândul de tancuri umflate.

Dânsul se sprijină de portiera mea vraiște si caută lucruri suspicioase prin dezordinea dinăuntru. Eu mă dezlănțui în cel mai sincer monolog către divinitate.

Facem schimb de mirosuri cu Reprezentantul, ca și cânii antrenați; lui îi aduce a mâncare afumată, substanțe de spălat și dezinfectat, mie îmi adie iz de parfum acru purtat o zi întreagă pe uniforma prăfuită.
- Aprindeți luminile, Doamnă, îmi zâmbește binevoitor. Călătorie plăcută.
Apăs acceleratorul, înviată subit și mă întreb, dacă numai la faruri se referea….

miercuri, 17 septembrie 2014

O șansă de ciocolată IV



(Continuare)



Dina deschide un ochi direct spre geamul la care aude vrăbii ciripind și de unde pătrunde multă lumină. Vrăbiile ciuculesc harnic din pâinea uscată, apoi își înmoaie ciocurile în solnița de sticlă. Prin pereții solniței ciocurile arată de două ori mai groase. Bună idee de schiță. Lumina intensă îi închide forțat ochii și dânsa luptă slabă cu somnul și razele insistente, să memorizeze culori și dispoziția de lângă solniță, pentru ilustrațiile la ultima carte. O amuză mutanții flămânzi. 

Se dezvelește de plapuma caldă, merge la baie, dă de nota lui Monroe - „li-mi-te, fără li-mi-te, ar însemna să apeși acceleratorul cât îți dorește rânza, înțelegând că riscul de impact crește, dar nu neaparat se produce.”  Își amintește cum ieșise pe frigul de ieri spre clinică și motivul nesocotit din care n-a ajuns. Altădată s-ar fi gândit de două, de câte ori ar fi avut nevoie înainte de a o face atât de lată. Dar în ultima lună a realizat că pur și simplu nu are timp de gântit, trebuie să-l consume tot, absolut, pentru simțit. De aceea s-a lăsat dusă de val, cu un necunoscut simpatic, pe străzile pline, prost curățate de zăpadă, cu pâraie  de noroi și nisip laolaltă, el încetinind, să nu ridice în aer stropi murdari, mai ales, nu spre trotuarele pline de lume aranjată, grăbită, dragă ca orașul. Dina se uita în fețele lor nebănuitoare că cineva îi iscodește cu admirație și oleacă de invidie, pentru că dânșii măcar nu știu cât le-a mai rămas să le bătătorească.


Uneori așteptăm un sunet pe care trebuie să-l facem. Nu vine și nu-l facem. Își pune un ceai, mai are halva, scufundă o felie de pâine în toaster. Bucătăria se umple pe dată de arome și viață. Viața cu miros de halva, pâine coaptă și ceai din ierburi îi pare scumpă. Plină de loc și pentru alte lucruri frumoase. Scurtă. E tocmai ora nouă, nu sună nimeni. În ultimul timp o sună tot mai puțină lume, drept că au căutat-o mulți după ce s-a auzit de diagnostic, i-au pus întrebări delicate, au consolat-o compătimitor și au dispărut. Cred că pentru totdeauna.


Dacă el nu sună, n-are de ce-și face griji, nici de ce-și pune întrebări. Are în schimb motiv să se bucure de întâlnirea lor absolut întâmplătoare și de câteva momente intense de admirație și interes, trăite împreună. Sorbește din ceai, se uită la vrăbiile de după geam, la idilicul dejun și nepăsarea lor inocentă.


Mai răsfoiește prin momentele din ziua de ieri. A uitat s-o sune pe Laura. Caută telefonul, dă de 18 apeluri nepreluate de la mama, de la Laura, de la Ana, tanti Silvia, necunoscute, private - silențioase.

- Bună, Lăurel. Scuze pentru ieri.
- Cine-i tipul?
- Încă n-am idee.
- Și de când urci tu în mașinile tipilor de care n-ai idee.
- De două zile.
Laura tace, își dă ochii peste cap, rasuflă abundent, zâmbește sarcastic, dar mai găsește puțină înțelegere sedementată sub nămetele de indignare și își îndulcește vocea:
- La medic ai fost? 
- nu, am fost la internat.
- Care internat? Pentru ce?
- de pe Cuza Voda. Mitru, de care n-am idee, avea de dus niște lucruri pentru copiii de la internat, l-am însoțit. Când ieșisem nu-mi mai rămânea timp de Clinică. Am timp, Lăurel, sau nu mai am deloc. Ce mai contează...
- Hai, îmbracă-te bine, acuș ajung la tine și mergem împreună.

***



Mitru ia lucrurile așa cum vin. Le gândește, evident, le dă timp să se așeze la locul lor. Deduce, în loc să pună întrebări. Se lasă dus de val pe unde îi ajung puteri să vâslească, abandonează barca, dacă-i pierde controlul. Dar uneori vâslește din pură plăcere.

Mătușa Veta îl cuprinde și-l sărută ca pe propriul fiu, o surprinde compania lui, ochioasă cu zulufi roșcați și zâmbet cald. Se uită iscoditor când la unul, când la altul de parcă ar asorta două haine pe care vrea să și le cumpere din Jumbo. Aparențele o mulțumesc, îi îndeamnă s-o urmeze spre clasa zgomotoasă.

- Haideți, să-i vedeți, ei cadouri mai primesc, dar oaspeți foarte rar.

Cât Mitru se gândește la o scuză să plece, se pomenește în sânul gloatei curioase, oprită brusc din zumzăit, țintită în fiecare moleculă din care-i făcut. Simte că și-a pierdut vâslele sub val, se așează, cuminte, pe ce găsește liber și mulțumit că Dina pare în largul său.

Dânsa salută, se apropie, zâmbește, strânge mânuțe scrise de pixuri albastre, ciufulește chici încâlcite, se schimbă toată pe dată în altă femeie deschisă și clară, stăpână pe ceea ce zice, simte și face. Desenează pe tablă o văcuță albă, își leagă ochii cu eșarfa bej și încearcă să-i adauge, oarbă, coada. Copiii țipă de bucurie, o ajută și o zăpăcesc cu „Stânga!”, „Dreapta!”, „Sus”, „Jos!”

Lui Mitru, rămas în umbra atenției, îi revine pe rând curajul, ironia și plăcerea de a o privi.

marți, 8 iulie 2014

Gaz! la feminin




Preludiu

Oamenii se împart categoric în două categorii - șoferi și pasageri, sub toate aspectele, adică în cei care au curajul să conducă și cei care se așează cuminți în transport și se uită fără griji peste geam. Eu mă aliniez la a doua categorie, cu tot curajul, prefer să mă uit peste geam decât să-mi pun viața proprie și altcuiva în pericol, mai ales când lucrurile nu depind doar de mine.

Poate fac parte din minoritate, dar niciodată nu mi-am dorit să conduc, prefer să merg pe jos, pentru distanțele mai lungi s-a inventat varietate de transport public, iar pentru comoditate e suficient să conducă soțul.

Toate și-ar fi avut cursul lor firesc, dacă rămâneam în Moldova, dar în Spania, fără transport personal, esti mai imobil decât în scaunul cu rotile, în special, dacă stai în suburbie, sătuc fără conexiune la rețeaua publică de transport sau într-o casă de câmp ori litoral. Așa că problema alegerii s-a exclus de la sine, când am început a închega propoziții în spaniolă, m-am înscris la scoala-auto. Teoria am susținut-o din prima, practicile, ca în poveste, tocmai la a treia și ultima șansă gratis, cred că anume aspectul financiar m-a și mobilizat s-o scot în capat: fiecare oră costând 30 EU și orice încercare de examinare în plus - sute de euro pe apa sâmbetei.
Permisul scos nu înseamnă decât că posezi suficientă inteligentă ca să reproduci informația la examenul teoretic și că la cel practic pur și simplu ai avut norocul ca examinatorul să nu fi observat cât de tare tremuri, nu ți-a tăiat calea nici un derbedeu, n-ai întâlnit semafoare în roșu, nici pietoni pe zebre în rampă; dar nu garantează că a doua zi vei ieși în trafic să manevrezi ca un pilot de Formula 1.

Procesul

Deci am luat-o din loc ușurel cu soțul pe bancheta de alăuri, ASCULTÂND și ÎNDEPLININD instrucțiuni.

- Scoate ambreiajul încet și apasă acceleratorul ușor.

Eu sunt tare docilă ori numai îmi pare, cred că mai mult îmi pare, pentru că  expresia lui trăda tocmai contrariul.

- Scoate ambreiajul încet și apasă acceleratorul ușor!!!!!!!!!!!!!!

Între a asculta și a îndeplini uneori se înalță un zid de netrecut.

- #lea. Scoate ambreiajul înceeeeeeeeeet și apasă acceleratorul ușooooooooooor.
„Încet” mai înseamnă lin, cu încetișorul, abia-abia, treptat, nu repezit, poquito a poco, JODER!, liniștit, domol, tranquilo, suave… Bărbatul meu rusofon întrece DEX-ul la sinonime pentru acest cuvânt.

Dacă eu, filolog de profesie și vocație, nu înțeleg sensul niciunui lexem din acest grup de sinonime, trebuie să-mi scot vreun certificat că-s întreagă la minte…
Să beau, dar ce e permis pentru șoferi? înainte de a mă așeza la volan, ca să nu mai tremur si să nu ajung la lacrimi. Peste o lună de condus împreună, am început să am coșmaruri cu mașina, peste două am renunțat cu totul la condus, de dragul liniștii și păcii în familie.

Bani aruncați în vânt! Viață întemnițată! Ei, dar între grădiniță, magazine, piață și centrul medical mă descurcam. În patru ani nu mi s-a făcut niciodată dor de condus. Nici-o-da-tă! Dar cum se întâmplă de obicei, nevoia te împinge în circumstanțe neprevăzute.

Anul acesta pe fiu l-am înscris la fotbal, stadionul se află la vreo doi kilometri de casa noastră. Inițial ne duceam pe jos. Îl luam de mână, fiica o așezam în cărucior, adică o prindeam cu centurile, pentru ca ea poate sări din mers, poate s-o ia la fugă după băiat, se pot hârjoni, împinge, strânge pietricele, bețișoare, sălta în băltoace - scărmăna nervii mei terfeliți rău de tot - și ajunge spre sfârșitul antrenamentului. Către iarnă drumul acesta prinsese a-mi părea tot mai saturat de încercări, dar și mai greu de parcurs la volan, când mă puneam să număr câte semafoare, giratorii și treceri de pietoni încap în doar doi kilometri.

Într-o bună zi mi-am luat inima-n dinți și am făcut-o, am oprit motorul la toate semafoarele în roșu și pe unde am mai avut de cedat prioritate. M-am întors teafără acasă, stresată, dar nu terminată de nervi. Și în următoarea zi iarăși am urcat să lupt cu frica și să-mi demonstrez că nu sunt mai bleagă decât băbuțele care nu pot băga ața în ac, dar se încumetă să zboare cu 120 km. pe autopistă.

Peste vreo două luni m-am învrednicit de o mașinuță mică, a mea, nemaipomenit de ieftină, veche și puțin fugărită. Pe care cu timpul am învățat s-o ascult și s-o aud, care mă învață să prind la curaj.

Pentru alde mine am și câteva sfaturi practice, deși cel mai bun sfătuitor e propria experiență:

- Impresia că toate mașinile din trafic vin peste tine este falsă, pietonii tot n-au intenția să se tocheze sub roțile tale, îți poți lipi un apțibild de începător și lumea o să se țină la jumătate de km. prudent de frica ta.

- Șofează cu o persoană care are multă experiență, dar și mai multă răbdare, bunăvoință și umor. Contraindicat cu soțul sau iubitul! În cel mai bun caz o să începă a crede că ai o problemă locomotoare, în ce mai rău o să-i piară pofta de a-ți savura locomoția în context intim.

- Șofatul e un exercițiu destul de dificil, absolut adevărat!, dar nu imposibil. Cam cum ai învăța a merge sau pașii de dans. Anume! comparația cu dansul mi se pare cea mai potrivită. Imaginează-ți că te înscrii la Salsa sau Bachata. Profesorul explică, explică, explică, explică, explică, pune muzica, arată, explică, arată, se oprește și te îndeamnă să repeți. Și tu repeți, ca un trunchi abia răsturnat cu beschia, a doua oară iese un pic mai bine, peste o săptămână nu mai numeri pașii, asculti doar muzica, adică motorul, dai de gust, prinzi curaj.

Epilog

Îmi amintesc începuturile, când trebuia să ies cu mașina, nu dormeam toată noaptea anterioară, parcurgeam și reparcurgeam drumul pe care-l aveam de făcut, schimbam imaginar viteze, ieșeam cu rezervă hiper-suficientă de timp și la orele mai putin aglomerate.

Cred că mă tem ca la început, pentru că nu depinde numai de mine, dar experienta a spart zidul dintre creier și extremități.

miercuri, 25 iunie 2014

Post-message

Discuțiile noastre scrise în ferestruica din stânga-jos a monitorului, seamănă, într-un fel, a teste de stare și morală. Diferite de contactul viu, cu partea lor bună și cea sub așteptări, ne potolesc foamea de comunicare și anesteziază dorul.

După ce închid și rumeg literele care au format cuvinte, au pretins să transmită idei, dar s-au plimbat încolo-încoace goale de sentimente, realizez că ferestruica e doar o momeală, o gumă de mestecat antrenând mandibula, lăsând un gol aromatizat în stomac. Rămân la fel de pustie la patru mii de kilometri de dor, fără a-ți spune cel mai important lucru:

„Dacă găsești puteri să-ți îndrepți colțul buzelor într-un zâmbet senin poate nu întotdeauna înseamnă că ești bine, dar uneori demonstrează că ești mai puternică decât necazurile care te hărțuiesc nemilos din toate părțile. Să le numim politicos „necazuri”, pentru a evita trimiterea directă la oamenii care îți perforează accidental viața, fără a se sforța să însemne ceva, cărora nu le pasă de existența ta, nici dacă ești bine sau mori pe dinăuntru, acei care ar împinge cu mâinile goale pământ peste sufletul tău sângerând.” SEND

Sper ca aceste gânduri să valoreze măcar cât a zecea parte dintr-o îmbrățișare și cât a mia dint-o seară petrecută împreună.