vineri, 9 iunie 2017

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU PUTEAM FACE POZE ȘI ACESTEA SUNT SUMARELE MĂRTURII CĂ AM PETRECUT ÎNTR-O VILĂ SUPERBĂ DOUĂ ZILE STRESANTE, DAR NEOBIȘNUITE.

Vechitură

Am o slăbiciune despre care n-ar trebui să scriu, căci nu-i exemplu bun de urmat, nici demn de laude, dar deoarece-i slăbiciune îi stă bine așa cum pare - cu nuanțe de viciu și de defect iertabil (sper). Și mai am una - oamenii, care prin prezența lor în vizorul meu, încheagă crâmpeie de citit sau de scris, sau de ambele și-mi rămân colorat în memorie.
În unele duminici, la ore matinale, când ai mei își văd visele până la capăt, trag o fugă la week-ends carboot-ul englezilor, care se instalează pe un câmp chel de peste două sate. Lumea se adună cu noapte în cap, deschide portbagajele și împrăștie în jurul automobilelor chițibușuri de care se împiedică prin gospodărie.
La piața cu nume decent, dar de esență dubioasă, englezii vând totul, marocanii vând lucruri pescuite prin tomberoane, rușii vând vechituri târâite din viața lor sovietică, latino-americanii vând rarități meșterite în timpul liber, francezii vând podoabe răs-purtate, niște etnii neidentificate vând lucruri furate, spaniolii vând fructe trecute, adică fiecare vinde ce nu-i trebuie, dar poate fi de mare folos altcuiva.
Eu nu mă duc cu lista de cumpărături ca la supermarket nici ca în centrele comerciale cu speranța să găsesc tot de ce am nevoie, mă duc să casc gura, să văd cum iși sacrifică și alții o dimineață de week-end printre obiecte cu istorii, să irosesc intenționat puțin timp pe fleacuri, să aud etnii amestecate ca pe turnul Babel, iar dacă am noroc, să cumpăr ceva ieftin ca un cadou și bun cât o avere.
Acum două săptămâni treceam pe lângă masa unui bărbat șchiop. Aranja un set de 12 pahare pentru care o marocană îi propunea 2 euro și el a refuzat categoric: „Ce naiba o sa bei din ele dacă-s pentru tării?” aparent marocana nu înțelegea nicio boabă româna și a zâmbit jenată, căci de ar fi înțeles, i-ar ripostat pe măsură. Bărbatul a mai scos din portbagaj niște obiecte de ceramică, jucării, veselă și cutia de cărți la care m-am oprit să răscolesc.
  • Eres rusa?
  • Moldoveancă.
  • Basarabeancă?
  • Ungheneancă.
A zâmbit.
  • Și eu sunt de la Iași. Ia-ți un ceas.
Și mi-a întins în obiect voluminos, cu cifre enorme, curea neagră, mășcată, în fond exagerat pentru gusturile mele mărunțele.
  • Am ceas.
  • Și de ce nu-l porți? Ia-l pe acesta. Nu-i furat, bănuiesc că-i scump, dar ți-l dau cu 3 euro, am eliberat o casă după vânzare și trebuie să ne debarasăm de gunoiul acesta.
  • Bună publicitate. De ceas nu aveam nevoie, nici de conversația care mă încurca să răsfoiesc în voie volumele vechi.
  • O să-l porți cu plăcere, nu ca și pe cel ce-l ții în cutia din noptieră, de frică să nu-l scapi în căldarea cu apă ori să nu-l stropești cu produse de curățat.
Începea să mă incomodeze perspicacitatea vânzătorului clarvăzător, să mă surprindă și evident să ghicesc de unde ne cunoaștem ori pe care geam, din care casă m-o fi văzut răstignită spălându-l.

I-am cumpărat ceasul și a avut dreptate, îl port cu drag.

joi, 1 iunie 2017

Pauză de Facebook

Senzația a fost ca de plecare subită din lumea ireală. O mică moarte virtuală. Conștientă. Programată.
Am contul acesta de șapte ani și niciodată nu l-am închis mai mult de o săptămână. A fost cea mai acesibilă punte de legătură cu „acasă” și unicul meu mediu, fie și fictiv, de socializare.
Toată ziua m-am gândit la timpul care îmi rămâne, din ce în ce mai puțin. Nu știam cum să-l trăiesc la maximum. Am încercat să-mi înving obișnuința cât încă eram „vie”. 
Înainte de 24.00 am intrat să-l blochez, m-a tentat să mișc cursorul în jos pe perete, să comentez, să răspund la mesaje, să reacționez la postări. Unica posibilitate de a evita tentațiile era să apăs pe buton. Și am apăsat. Dar a durat mai mult decât îmi închipuiam - mi se întâmpla ca unui corp vegetativ care este deconectat de la aparatele medicale - trebuia să mai șterg aplicațiile din dispozitive și să confirm că nu sunt un robot sau o persoană rău intenționată într-un cont străin.
Abia după ce m-am culcat telefonul tresărea rar de la notificările din Whatsup și mi s-a întins de câteva ori mâna instinctiv să... Nimic.
Mi-am amintit oamenii de care îmi va fi tare dor și desigur am zâmbit. Nimic n-o să umple acest gol.
Dar spre deosebire de moartea reală, după care nu te mai întorci deloc, niciodată în aceeași lume, mi-am dat seama cât sunt de fericită s-o simt pe aceasta - virtuală, ca să învăț a prețui oamenii. Pe toți.

luni, 17 aprilie 2017

La doi pași

În ziua ceea n-am prins nimic. Nici la calamari, nici la creveți, nici la viermi de bălegar cumpărați de la dracul din praznic. Ne-a fost bine totuși - împreună o zi întreagă, marea era liniștită, valurile cuminți, nisipul fierbinte - până m-a supt de energie zăpușeala și imensitatea idilei albastre. Nu mai aveam răbdare să ajung sub duș apoi să mă ung toată cu cremă.
Copiii însă vroiau înghețată la întoarcere și soțul - apă rece. Ne-am oprit într-un coffe -shop pe autostrada, am comandat cafele, înghețate și savuram fără grabă.
Am trăit momente mult mai imprtante până atunci și realități pe care m-am străduit să le memorizez și mi-au scăpat, dar întâmplarea ceea, fără voie, n-am mai putut-o scoate niciodată din minte, am împins-o spre periferii interzise, am ticsit-o în unghere greu de pătruns, și oricum periodic se proiectează ca un cover insistent pe rutina vieții.
Era vară cred că. În Vega Baja plajele sunt calde tot anul. Era rece totuși, pentru că el se așezase pe scaunul de la bar, după ce și-a pus casca de biker pe podea, și-a scos geaca de piele și aștepta comanda atent la chelneriță. Purta un tricou gri mulat ce-i sublinia mușchii lucrați, tenul ușor bronzat și sclipitor de la efortul recent consumat. Avea privirea zâmbitoare de bărbat  ce place la primul impact, foarte conștient de acest atu.
Chelnerița i-a servit ce a cerut și un pahar de apă - abilă și atentă, arăta ca o actriță din spoturile cu cafea sau cu băuturi energizante - prea rafinată pentru acel local, probabil era o studentă care își câștiga banii de buzunar în week-enduri sau fiica proprietarului, care nu primea banii de capricii degeaba. A curățat repede porțiunea de bar pe care tocmai o părăsise un cuplu chefliu și s-a întors să jongleze cu ceștile de pe aparatul aburind.
- Ce faci în seara asta frumoaso? De aici începea un capăt de istorioară și n-am reușit să ignorez dialogul străin.
- Nu cred că te vizează planurile mele din această seară, urâtule. I-a zâmbit rușinată, o prindea severitatea prost jucată ca și cerceii cu perle, rujul mat, părul strâns cu grijă și cămașa de nea.
- Ține, bikerul i-a pus pe bar cinci euro șifonați. Păstrează restul și acest număr de telefon, tânărul a făcut o pauză în care a schițat un zâmbet parcă de propria stângăcie. Ce naiba mi-ai pus în cafea de m-am apucat să-mi las numărul prin baruri?”
Noi am rămas să-și termine copiii înghețatele. Chelnerița a strâns banii, iar după ce zgomotul de motor s-a dizolvat în cel de pe autostradă, a luat cartea de vizită de pe bar și a ascuns-o în buzunarul șorțului.
Peste vreo zece minute am achitat și ne-am luat rămas bun. Soțul conducea prudent, terminasem toate subiectele în ziua petrecută împreună, traficul era încărcat și cu cât avansam, cu atât se aglomera, până am înțeles că intrăm într-un ambuteiaj format de un accident. Șoferii se mișcau încet înțelegători, polițiștii controlau fluxul. O sirenă de ambulanță țipa înfricoșător, pătrunzind spre locul accidentului.
Era o zi cu soare. Răcoroasă totuși, pentru că îmi amorțiseră mâinile și picioarele, și mintea când am ajuns în dreptul accidentului și am văzut tânărul, care zece minute în urmă își băuse cafeaua la doi pași de mine și își trăise un capăt de istorioară, inconștient într-o băltoacă de sânge.

vineri, 7 aprilie 2017

Priscila

Pe Priscila am cunoscut-o cam imediat după ce am ajuns în Spania. Emigrase ceva mai devreme din Chile. S-a adaptat ușor, deoarece vorbea o spaniolă colorată și mai evoluată decât a unor băștinași. 
Stătea într-un apartament confortabil peste două edificii, era populară în mahala și în tot satul pentru zâmbetul cald și priceperea de a lega capete interesante de vorbă până și cu necunoscuții. Avea două fiice. Serviciu stabil. Timp de ieșit cu soțul în week-end la cafele. Mulți prieteni. Două mașini vechi-jerpelite, dar necesare pentru ritmul lor agitat. Seri de meșterit rarități artizanale. Bani de o viață decentă.
Nimic nu prevestea schimbări nefaste, dar țara pornea să se scufunde în criză și destinele oamenilor simpli începeau a se retracta ca plasticul în călduri.
Priscila a rămas însărcinată. A pierdut serviciul, apoi a renunțat la o mașină, apoi la cafele, în sfârșit n-a mai avut cu ce să achite casa și a întors cheile la bancă. A trecut în chirie, în aceeași mahala și Dumnezeu i-a mai dat un copil.
Către acel moment Priscila a înțeles că Dumnezeu are mare încredere în ea, dacă îi trimite copii atât de frumoși, scumpi și doriți. Căci crizele trec, ca și banii, ca și ipotecile, ca și mașinile, ca și casele, ca și toate nimicurile materiale, dar copiii sunt sensul și motivul din care va supraviețui - pentru ei va găsi puteri să iasă din orice mlaștină cu interiorul neîntinat.
Și iată stăm peste 10 ani la etajul șase al unui bloc luxos pe malul Mediteranei, într-un apartament alb ca neaua,  mirosind a briză cu Lancome și Givenchy, pe care tocmai l-am terminat de dereticat împreună. Privim din fereastra srăină valurile zburlite  și sorbim în voie cafeaua adusă la pachet, mâncăm clătite cu brânză și stafide. Priscila între timp a schimbat câteva case cu chirie, a pus pe picioare patru copii, are o mică afacere, iarăși are două mașini, dar bune. Vorbim despre copii, căci de la ei nu ni se dezlipesc niciodată mințile; despre soți - s-ar putea și doar de bine - dar nu-s de față și e necesar obiectiv; despre oameni, boarfe, mâncare, bani care niciodată nu ajung, mărunțișuri și planuri mari.
Stăm practic acolo unde am visat să ajungem, foarte departe de unde ne-am născut. Prindem rădăcini, ne opunem intemperiilor, savurăm momente rare de liniște. Povestim istorii de succes ale unor emigranți realizați - unități desigur - dintre milioanele care și-au pus viața în pericol pentru a o îmbunătăți cât de cât, ceilați - adică majoritatea au supraviețuit fără sprijin, în necunoscut, ca și noi - și acesta e mare merit.
Priscila e o companie ușoară, privește lucrurile cum se văd, glumește fin, râde zgomotos, gesticulează artistic, își asumă imperfecțiunea și o tolerează în orice ființă vie.
Cu dânsa, ca la mama acasă - secretele se îngroapă, rănile se vindecă, nesiguranța se cerne, frica se pierde, viitorul devine clar și pe puteri, speranța prinde a încolți.

joi, 23 martie 2017

El Gordo*3 Fin

Lucrul în restaurant stresează enorm, de aceea bucătarii (adică personalul în majoritatea sa) sunt foarte buni cunoscători de vinuri, de băuturi tari, în general; de coniac, brandy, șnaps, whisky, de bere rece pe timp de vară sau de vodcă cu gheață, gin tonic și tot așa mai departe.
Nu se bea în timpul lucrului, dar o sticlă cu vin alb stă mereu la îndemână pentru dres sosuri și altă sticlă cu ceva mai tare - pentru dres nervii. Este cu neputință totuși să urmărești cine și cu ce (se) drege, procesul decurge contra cronometru, fiecare își vede de ale sale, îți dai seama că echipa nu-i completă doar când cineva reclamează un răgaz de fumat. În El Gordo există o debara dosită, strâmtă și puturoasă, unde personalul se retrage  să se reculeagă duhănind.
Sergio nu bea, însă are ce are cu debaraua, de care nu pare deloc încântat, dar îl ține captiv și i-ar sta în puteri să renunțe la orice, numai nu la nălucirea care-i destinde încordarea și presiunea ritmului în care muncește și trăiește. Chiar și în cele mai aglomerate ore de muncă își eliberează un minut să se izoleze după ușa de lemn corogit, apoi revine în alerta localului - schimbat, ușor absent, diferit.  
Carmen n-are ochi nici dorință să vadă debaraua și tot ce se întâmplă acolo, bănuiește că nu-i lucru curat, dar n-o mai țin puterile s-o zătrească.
Curăță supărată usturoi și ocărăște, parcă aiurea, sperând, pe semne, s-o audă cine trebuie:
- Mama lor de nemernici, eu deschid ușa și ce-mi văd ochii - camera e plină de Marijuană, nici Parcul Național n-are atâta verdeață concentrată, dau să vorbesc, dar el îmi închide ușa în nas: „Mamă, acestea sunt plante de cameră...”, Lua-v-ar!.. de când Marijuana e plantă de cameră și pentru consum propriu una-două crengi ajung, vedeți, nenorociților, faceți-vă de cap!: „Da cine ți-a spus, mamă, că aceasta e Marijuană?” - de parcă eu aș fi trăit în rezervație și în afară de bar, Franco și mise nu mai știu nimic. Să vă văd pe voi, răilor, la anii mei, căci la cât venin băgați în voi ori n-o să ajungeți, ori vai de capul vostru cum îi veți duce. Faceți ce vreți și cum vă duce mintea, eu pentru asta v-am adus pe lume; să vă iubesc așa cum sunteți, să vă ajut cu ce pot și să mă bucur de fericirea voastră. Dar… visam ca visele voastre să fie mari, nu un metru pătrat de încăpere puturoasă.
A pus usturoiul tăiat cu grijă în congelator și s-a urcat în casa ei șă-și reia ritualurile de după chindii: cafeaua cu lapte și turta cu scorțișoară - servite la balconul din care admiră zarva pieței Belluga, serialul și vreo două rânduri de împletit. Când o răzbește pofta de la aromele strecurate în balconul ei, deschide ferastra hogeagului care trece spre bucătărie și aruncă funia cu carlig - sistemul ei propriu de livrare, vechi, dar de nădejde. Rosa îi umple termosul cu bunătățuri, apoi Carmen critică sătulă, deci indulgent: „Cam puțin șofran și prea mult rozmarin. Carnea-i prea fiartă și cartofii cam tari.” Roza închide fereastra hogeagului peste replicile soacrei, ca o năpădesc comenzile și nu se poate concentra.
Sergio se uită cum curăț calamari, de după ușa debaralei, îl distrează stângăcia și insistența cu care perseverez, mai mult decat țigara pe care încercă să o ruleze și nu se lipește. Ceva vădit nu se lipește - i s-o fi uscat în gură după blestemele lui Carmen ori i s-o fi umezit mâinile de la apropourile ei tăioase, aruncă mizeria nesupusă și revine la rutina barului.
***
Era ultima mea seară de lucru în El Gordo, într-o săptămână urma să revină femeia pe care o înlocuiam. Prima dată îmi plăcea atât de mult un job de ocazie pentru care nu simțeam defel că-mi sacrific week-endurile și prima dată îmi părea rău să plec de unde îmi place.
Am hrănit bine și repede zeci de oameni, m-am contopit cu echipa care forma un corp și o măduvă receptivă la necesitățile clienților  și mi-a trecut prin minte, printre farfurii pline de delicii mediteraniene, că restaurantele sunt adevărate sanctuare de desfătare, în care lumea intră lihnită și pleacă extaziată de plăcere, deci merită toți banii.
Am făcut greșeli și am suferit pentru fiecare enorm, deoarece odată cu greșelile simți cum te amputezi de la corp și îi slăbești ritmul mișcărilor. Am ars o porție de creveți, am stricat un pahar, am schimbat locul cuțitului de carne, am pornit mașina de spălat vase aproape goală, am pus cartofii la copt prea jilavi și uleiul s-a revărsat din recipient.
Sergio a umplut zeci de pahare cu tărie, a cărat kilograme de mâncare și tacâmuri goale, a tăia jamon ca foaia de țigară, a pus la foc altă porție de creveți în locul celor pe care i-am ars, a făcut note, a șters mese, a măturat barul, a suplinit rezervele de băuturi, a găsit cuțitul pe care îl căutase frenetic tot personalul, a dus contul banilor și al bonurilor - stăpân pe sine și situație, cu o liniște afișată după care clocoteau dracii întărâtați, a murmurat neîncetat „Despacito...” pentru a-și simula respirașia obosită.

N-a fumat deloc în toată seara, nu ne-a scăpat din ochi pe niciunul, probabil ca să ne salveze de propriile greșeli. Mi s-a adresat de trei ori pe nume, drept că numele erau diferite și nici unul al meu. Am apreciat intenția.

vineri, 10 martie 2017

El Gordo *2

De fapt, El Gordo nu-și datorează existența bucătăriei în care porăiește Rosa, nici celor doi frați certați la cuțite, nici chiar clienților care injectează constant în el mărunțișul de prin buzunare, ci bătrânei Carmen - mama patronilor.
Carmen are 86 de ani, în care a văzut și a trăit totul - războaie, dictatură, democrație, sărăcie, bunăstare, dragoste, ură, singurătate, calamități, foame, risipă, totul. Locuiește singură în apartamentul spațios cu grătar și terasă deasupra barului. Se trezește prima și se culcă ultima, de aceea nimeni nu știe dacă ea doarme vreodată. Coboară înainte de răsărit în bucătărie și se pune pe treabă.
Spre deosebire de angajați ea nu lucrează pe ore sau conform programului, ci pentru copiii săi. Știe unde se află orice lingură și farfurie, când a fost cumpărat fiecare produs și când expiră. Dacă Rosa nu reușește, Carmen știe s-o înlocuiască în toate, dar fără aprobarea nurorii, nu-și bagă nasul.
În prima mea zi de lucru a curățat un sac de cartofi și a povestit despre copiii săi. Mai mult a vorbit despre fiul care a murit la 41 de ani. Pentru că e mare durere să pierzi un copil la orice vârstă și nu contează că mai ai patru - nici patru, nici zece nu ușurează atâta durere. Apoi și-a băut pastilele și s-a dus să-și facă ordine în casă. Merge încet, încovoiată, mâinile o ascultă numai dacă le sprijină de masă. Ocărăște duios, îi trece repede, probabil de la scleroză, zâmbește binevoitor.
Barul totuși e al mamei Carmen, mi-a povestit o vecină că l-a cumpărat să le asigure copiilor existența, inițial lucra cu Rosa și soțul ei, iar când a început criza și mezinul și-a pierdut afacerea, l-a chemat să muncească cu ei, să nu-și piardă și mințile de băut sau alte nebunii.
Aici mănâncă zilnic toată familia sau își iau alimente la pachet, vorbesc și râd tare, fac planuri, se interesează de sănătate, invită prieteni, află noutăți, cresc copiii - lângă bucata lor de pâine, la propriu și la figurat. Barul îi ține familie, dar totodată le ațâță dracii în situații delicate și le răscolește antipatii.
Prima mea experiență a fost să curăț și să tai calamares a la romana. Am pregătit platourile de fructe de mare pentru vitrină. Desigur am fost receptivă la sugestiile lui Sergio că peștii trebuie aranjați cu ochii spre client, nu cu cucozile; creveții se presoară cu gheață pentru conservare și toasterul nu se apasă cu toată puterea, ci ușor, în cădere liberă, ca să nu ardă pâinea.
Sâmbătă, Sergio a avut zi liberă și mi-am făcut cruce că am scăpat de presiune, pe de altă parte mi-am dat seama decepționată că nimeni în afară de el nu-mi sugerează nimic - ori nu le pasă ce și cum fac, ori  e normalitate să prinzi singur sau să pleci.
Duminică au intrat puțini clienți, am spălat într-una, căci nu preaera de gătit. Sergio mi-a atras atenția că nu aranjez corect! El cocido în farfurie și că tonul se coace puțin, doar să dispară roșeața; să nu uit să sărez mâncarea, și să coc mai bine sepia, dar mai ales s-o spăl încă o dată înainte de copt. Către amiază a adus un lighean de carne - cina pentru întreaga familie, la care de obicei este invitat și personalul - murată și condimentată de dânsul. A lăsat ligheanul pe masa din bucătărie - ca pe o provocare - să salivăm, pe semne, precum câinele lui Pavlov la bec.
Fratele mai mare a cerut să-i prăjesc un platou de cartofi pentru carne și o salată verde. Nu știu cum se descurcă ei când se solicită cantități mai mari de cartofi fără un tăietor cumsecade, am tăiat pai cu mâna pe o farfurie, căci nici tablă nu găseam. Sergio a tras de câteva ori cu coada ochiului, bănuiam că iarăși caută să-mi facă observații, dar s-a apropiat și a zis: „Vreau și eu.” în sens că (,) cartofi. Am m-ai curățat doi hiper-cartofi, în timp ce el a urcat să pregătească bunătate de grătar, am făcut ordine și m-am dus repede acasă la ai mei.
Carnea se cocea prea greu.

marți, 7 martie 2017

El Gordo *1

Prima dată mi se întâmplă să-mi placă atât de mult un job de ocazie, pentru care îmi sacrific week-endurile. Prima dată mi se întâmplă să-mi placă un job atât de mult.
De câteva săptămâni patronii restaurantului Christophers, unde lucrasem în ultimii trei ani s-au pensionat. Au plecat, cum era firesc, englezește. Schimbările care au început să se producă după retragerea lor subită, m-au determinat să plec înainte de a fi plecată. Eram oarecum preocupată că după această decizie mă vor tortura mii de gânduri, diferite, dar mai mult regrete. O să-mi pară rău, ca după prima iubire, sau ca după o iubire oarecare, cât încă n-a cedat definitiv locul următoarei iubiri. O să mă căznesc că m-am grăbit și desigur o să răsfoiesc toate argumentele care trebuiau să mă țină în acel loc - insuficiente totuși, dacă nu m-au ținut. După ora treisprezece a fiecărei duminici o să-mi treacă prin minte toți clienții, chitiți și flămânzi, luând loc la mese, comandând băuturile pe care până la urmă le-am memorizat în engleză, am învățat să deschid vinuri, să le împart egal în pahare, să duc tavaua plină; farfurii fierbinți, condimente, sosuri, deserturi, cafele și nota. O să regret că nu mi-am făcut notițe, că n-am povestit despre frenezia cu care se muncește în restaurant, nici despre oamenii care vrăjesc gusturi și arome pe muchie de cuțit. O să-mi număr rănile, despre rănile din suflet nici nu mai vorbesc - cea în formă de lună de la ușa cuptorului, după care am învățat să port mănușile de protecție; cele micuțe de cuțit de pe degete, cea albă de pe braț - căci și farfuriile taie câteodată.
Dar golul s-a astupat imediat. În câteva zile vecina Rosa mi-a propus să încerc dacă mi-ar plăcea să lucrez în barul ei la bucătărie, adică nu doar să pregătesc produse și să spăl vesela, dar chiar să fac mâncare cu dânsa. Și decizia s-a luat de la sine, pentru că mă las ușor dusă de valuri și pe aripile vânturilor și de orice curent favorabil. Mi-am zis că e o experiență nouă și un ban în plus nu strică, și, evident, voi avea despre ce scrie.
În următoarea vineri am ajuns în inima Spaniei, adică tot ce văzusem și trăisem pe acest pământ în ultimii nouă ani, a fost un fel de #introducereîn, motto sau prefață la viața autentică a ibericilor, pe care ei nu și-o etalează străinilor. Pentru străini orice popor, de altfel,  adoptă forma avantajantă de a fi.
Aveam totuși o rezervă față de El Gordo, căci iarna aceasta am început să servim dejunul de sâmbătă în lume, așa că am încercat cafelele în aproape toate localurile din sat, numai în El Gordo nu, căci îmi părea prea plin de moșnegi care își trăiesc acolo viața, își beau pastilile pe ore, se ceartă de la politică și înjură la meciuri. Bucătăria din El Gordo se vedea jalnică, în ea reparația nu a ajuns niciodată și utilajul a rămas ca obiectele de muzeu - neschimbat de la cine știe din ce an înființare, restaurantele spaniole în general sunt cam uleioase și aceasta contribuie la impresia generală de rapăn consacrat.
Rosa este stăpâna doar până unde sar stropii de ulei, spală cât îi ajung puteri și răbdare, face niște mâncăruri pentru care și Felipe VI ar îngenunchea. Dincolo, în sală, dictează doi frați, patronii adica, soțul Rosei și Sergio - un îngâmfat, care în trei zile, nu s-a uitat o dată la ce și cum fac, n-a fost de acord că am fost chemată să lucrez cu ei și nu mi-a pronunțat deloc numele.

marți, 14 februarie 2017

Între două flori

Lumea se pregătește de sărbătoare.
Cui i-ar plăcea să sărbătorească iubirea în mizerie? După volumul de lucru care instantaneu a crecut în ultimile două zile, deduc că nimănui. Ba chiar și unde dragoste nu e, vorba artistului, se face curățenie.
Mă întorc acasă obosită, vreau odihnă, masa întinsă, vreau o baie fierbinte cu spumă și pierle sărate, esențe parfumate, vreau o cremă grasă să-mi înmoaie pielea exfoliată de clor și amoniac, vreau o cafea - Late, Calipso, Irish - ori simplă, cu lapte, apoi să-mi țintesc ochii în pagina cărții de care mi-e dor a treia zi.
De fapt, vreau dulcișor și dacă bag în mine, pe nemâncate o porție decentă de ciocolată, îmi trece imediat delirul despre esențe și cafele cu lichioruri, îmi amintesc ca am de adus copiii de la școală, de pregătit o gustare, de-i însoțit la extrașcolare, de pregătit cina, de făcut ordine prin casă, de pus cina, strâns-spălat, duș rapid, of, cât echilibru îi oferă o porție decentă de ciocolată unei femei împrăștiate.
Cotesc la Lidl după echilibru. Bag repede în coș o punga de kiwi, iaurt, pâine, carne, roșii și alerg să achit, dar mă împiedic de o scenă oarecum neobișnuită. Un bărbat în salopetă se foiește în jurul unui raft cu flori. Alege o orhidee. Optează pentru alb-roz. Floarea ca floarea, dar recipientrul de sticlă cu pietricele roșii îmi place tare. Măturătorul simpatic, proaspăt ras e puțin ciufulit, tunsoarea aranjată de vânt îl prinde bine, de sub salopeta verde se întrevede gulerul imaculat. Poartă verighetă, deci femeia care îl petrece dimineața cu dejunul servit și guler de nea chiar merita atâta gest. Domnul mai înconjoară o dată raftul și mai ia o orhidee, le compară, pare multumit de ambele și dispus să le cumpere pe amândouă. Se simte urmărit și intuiește exact din ce punct, își ridică ochii drept în privirea mea mirată și zâmbește.
Floarea ca floarea - prea scumpă înainte de această sărbătoare fățarnică - cât siropul de tuse pe care uit să-l cumpăr de trei zile și cât rama pentru goblenul pe care aproape îl termin, cât acadelele în formă de inimioare pentru toți colegii de clasă ai copiilor.
Îmi scutur imaginar zdrentele de gânduri despre bărbatul cu două flori, ca poate e ofertă, iar omul trage la gospodărie și mă întorc să cumpăr acadele pentru toți colegii copiilor.

joi, 19 ianuarie 2017

„Pliosc!” Și gata.

Cel mai tare mă tem, când fac curățenie în casa cuiva, să nu stric ceva. Pentru a evita riscul, mi-am inventat strategii și trucuri - moderez viteza în zonele de pericol, scot mănușile, usuc palmele, calculez distanțe, nu pun mâna dacă nu sunt sigură. Așa de tare mă tem și atât de meticulos ating lucrurile casabile, mai ales cele de preț, că oricum uneori se întâmplă. De frică se întâmplă și de obicei în primele zile, când nu prea cunosc casa și tremur să nu reușesc.
În casa Jozefinei am stricat o farfurie, nu era un blid simplu de supă. Lucram a doua oară în casa ei, stresată desigur, că nu reușeam să respect timpul consumat de către menajera precedentă, mă porăiam ca un prâsnel și am atins cu cârpa, fără să-mi dau seama, suportul în care stătea acea farfurie pictată cu o inscripție ce nici n-am reușit s-o citesc. Farfuria s-a rostogolit pe podea și a plesnit. M-am gândit trei secunde ce să fac; în prima să recunosc, în a doua să nu (căci mintea are loc pentru orice fel de gânduri) și în a treia secundă m-am dus cu farfuria la Jozefina după sentință. Numai că dânsa de la chimio-terapii sau pentru că este în esență superioară bunurilor materiale mi-a zis s-o arunc la gunoi, m-a întrebat preocupată dacă nu m-am tăiat. Și gata.
Desigur că nu uit acel moment și desigur că sunt mai atentă, a doua oară nu mi-l pot permite.
La Dave și Jo cred că eram chiar prima dată. Nu vedeam capătul mizeriei, casa era plină de praf, păr de câini, miros greu, geamuri și oglinzi murdărite de muști. Terminasem etajul și aspiram salonul, stăpânii tocmai reveniseră dintr-o vacanță în care lăsaseră locuința unor chiriași nepăsători. Deci aspiram, periam pereții, ștergeam mobila, spălam podeaua cu mopul, iar într-un moment de neatenție l-am rezemat rău de cămin și mopul a lunecat lin pe marmura lucioasă pănă peste lampa tocmai cumpărată și instalată, pe care a crăpat-o ca pe o coajă de ou. Nu mi-au trebuit nici două secunde să-i spun lui Jo cum am țăndărit lampa. „Which lamp? Oh! Fuck!” Drept că acest „fuck!” nu mi se adresa, parcă așa deduceam - erupea ca forma ei obișnuită de indignare și nu m-ar fi deranjat deloc dacă în acel moment ar fi zis că îmi este recunosăoare pentru servicii, dar o să găsească pe altcineva mai responsabil. Jo n-a mai zis nimic, căci a apărut Keven - fiul ei - cu souția: „Mamă, eu mâine am să întorc lampa la magazin și am să le zic că așa am descoperit-o când am deschis cutia. Voi cere să ne-o schimbe. Rahat de lampă! nu vezi ce sticlă fină, dacă n-o strica Lili eram s-o stric eu sau câinii.” Și gata.
La Christopher n-a fost cu Doamne ajuta! De când lucrez la ei, mai mult de trei ani, dar chiar de fiecare dată, are loc vreo ciudățenie nenorocită - o dată am scăpat pisica în salon și s-a pișat pe o pernă japoneză; am pierdut cheia de la poartă în pietrișul de la intrare; am uitat lumina aprinsă; am uitat s-o las aprinsă pe cea de afară; am tras prea tare jaluzeaua până a intrat în cutie și mi-am rănit degetele s-o scot; am rupt un moț de la fața de masă scuturând-o; am aruncat la gunoi din neatenție filtrul de la aspirator. Deci de toate, dar reparabile, până în ziua în care am spart un obiect drag lor - o bucată de lut - o oală - pe care cineva pictase doi diveri scufundați - el e diver. Oala stătuse un an rezemată de acel perete cu perspectiva de a fi atârnată. În ziua cu pricina spălasem ca de obcei podeaua sub ea, o rezemasem la loc și făcusem patru pași spre căldare, când am auzit în spate: „Pliosc!” și viața mea s-a împărțit subit în două părți - de până și după „pliosc!”. Desigur că a fost mai bine până la „pliosc!”, cât greșelile erau reparabile și cât le-am putut transmite acestor oameni încrederea că sunt responsabilă atentă și minuțioasă. Am lăsat oala unde căzuse, am terminat treaba, am încuiat ușile și m-am dus acasă să sufăr în voie pentru greșeala care se întâmplase la patru pași distanță, căci în asemenea momente nu-mi pot recupera echilibrul, mă mustru până la durere.
Când am dat ochii cu Christopher să-i povestesc cât de original a căzutși s-a spart oala el a zis zâmbind că-i vina lui, pentru că nu-i ajunseseră mâinile s-o atârne de mizerabilul perete. Și gata.

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...