vineri, 9 iunie 2017

Vechitură

Am o slăbiciune despre care n-ar trebui să scriu, căci nu-i exemplu bun de urmat, nici demn de laude, dar deoarece-i slăbiciune îi stă bine așa cum pare - cu nuanțe de viciu și de defect iertabil (sper). Și mai am una - oamenii, care prin prezența lor în vizorul meu, încheagă crâmpeie de citit sau de scris, sau de ambele și-mi rămân colorat în memorie.
În unele duminici, la ore matinale, când ai mei își văd visele până la capăt, trag o fugă la week-ends carboot-ul englezilor, care se instalează pe un câmp chel de peste două sate. Lumea se adună cu noapte în cap, deschide portbagajele și împrăștie în jurul automobilelor chițibușuri de care se împiedică prin gospodărie.
La piața cu nume decent, dar de esență dubioasă, englezii vând totul, marocanii vând lucruri pescuite prin tomberoane, rușii vând vechituri târâite din viața lor sovietică, latino-americanii vând rarități meșterite în timpul liber, francezii vând podoabe răs-purtate, niște etnii neidentificate vând lucruri furate, spaniolii vând fructe trecute, adică fiecare vinde ce nu-i trebuie, dar poate fi de mare folos altcuiva.
Eu nu mă duc cu lista de cumpărături ca la supermarket nici ca în centrele comerciale cu speranța să găsesc tot de ce am nevoie, mă duc să casc gura, să văd cum iși sacrifică și alții o dimineață de week-end printre obiecte cu istorii, să irosesc intenționat puțin timp pe fleacuri, să aud etnii amestecate ca pe turnul Babel, iar dacă am noroc, să cumpăr ceva ieftin ca un cadou și bun cât o avere.
Acum două săptămâni treceam pe lângă masa unui bărbat șchiop. Aranja un set de 12 pahare pentru care o marocană îi propunea 2 euro și el a refuzat categoric: „Ce naiba o sa bei din ele dacă-s pentru tării?” aparent marocana nu înțelegea nicio boabă româna și a zâmbit jenată, căci de ar fi înțeles, i-ar ripostat pe măsură. Bărbatul a mai scos din portbagaj niște obiecte de ceramică, jucării, veselă și cutia de cărți la care m-am oprit să răscolesc.
  • Eres rusa?
  • Moldoveancă.
  • Basarabeancă?
  • Ungheneancă.
A zâmbit.
  • Și eu sunt de la Iași. Ia-ți un ceas.
Și mi-a întins în obiect voluminos, cu cifre enorme, curea neagră, mășcată, în fond exagerat pentru gusturile mele mărunțele.
  • Am ceas.
  • Și de ce nu-l porți? Ia-l pe acesta. Nu-i furat, bănuiesc că-i scump, dar ți-l dau cu 3 euro, am eliberat o casă după vânzare și trebuie să ne debarasăm de gunoiul acesta.
  • Bună publicitate. De ceas nu aveam nevoie, nici de conversația care mă încurca să răsfoiesc în voie volumele vechi.
  • O să-l porți cu plăcere, nu ca și pe cel ce-l ții în cutia din noptieră, de frică să nu-l scapi în căldarea cu apă ori să nu-l stropești cu produse de curățat.
Începea să mă incomodeze perspicacitatea vânzătorului clarvăzător, să mă surprindă și evident să ghicesc de unde ne cunoaștem ori pe care geam, din care casă m-o fi văzut răstignită spălându-l.

I-am cumpărat ceasul și a avut dreptate, îl port cu drag.

Un comentariu:

  1. Toti avem slabiciuni, si asta nu e din alea grave :). Pacat ca nimeni nu comenteaza in coltisorul asta virtual al tau. Probabil nu stiu ca sunt bucuria celui ce scrie intr-un blog; ori poate nu au suflet de poet, ca tine. Caci daca ar avea, ar vedea ca in spatele liniilor astea se ascunde dorul, tristetea si bucuriile mici ale vietii...

    O placere sa te citesc

    RăspundețiȘtergere

El Gordo *4

În următorul weekend împrăștiam pastă de roșii pe aluat, presăram ingrediente și le căptușeam generos cu mozzarella și măsline, cu gânduri...