luni, 17 aprilie 2017

La doi pași

În ziua ceea n-am prins nimic. Nici la calamari, nici la creveți, nici la viermi de bălegar cumpărați de la dracul din praznic. Ne-a fost bine totuși - împreună o zi întreagă, marea era liniștită, valurile cuminți, nisipul fierbinte - până m-a supt de energie zăpușeala și imensitatea idilei albastre. Nu mai aveam răbdare să ajung sub duș apoi să mă ung toată cu cremă.
Copiii însă vroiau înghețată la întoarcere și soțul - apă rece. Ne-am oprit într-un coffe -shop pe autostrada, am comandat cafele, înghețate și savuram fără grabă.
Am trăit momente mult mai imprtante până atunci și realități pe care m-am străduit să le memorizez și mi-au scăpat, dar întâmplarea ceea, fără voie, n-am mai putut-o scoate niciodată din minte, am împins-o spre periferii interzise, am ticsit-o în unghere greu de pătruns, și oricum periodic se proiectează ca un cover insistent pe rutina vieții.
Era vară cred că. În Vega Baja plajele sunt calde tot anul. Era rece totuși, pentru că el se așezase pe scaunul de la bar, după ce și-a pus casca de biker pe podea, și-a scos geaca de piele și aștepta comanda atent la chelneriță. Purta un tricou gri mulat ce-i sublinia mușchii lucrați, tenul ușor bronzat și sclipitor de la efortul recent consumat. Avea privirea zâmbitoare de bărbat  ce place la primul impact, foarte conștient de acest atu.
Chelnerița i-a servit ce a cerut și un pahar de apă - abilă și atentă, arăta ca o actriță din spoturile cu cafea sau cu băuturi energizante - prea rafinată pentru acel local, probabil era o studentă care își câștiga banii de buzunar în week-enduri sau fiica proprietarului, care nu primea banii de capricii degeaba. A curățat repede porțiunea de bar pe care tocmai o părăsise un cuplu chefliu și s-a întors să jongleze cu ceștile de pe aparatul aburind.
- Ce faci în seara asta frumoaso? De aici începea un capăt de istorioară și n-am reușit să ignorez dialogul străin.
- Nu cred că te vizează planurile mele din această seară, urâtule. I-a zâmbit rușinată, o prindea severitatea prost jucată ca și cerceii cu perle, rujul mat, părul strâns cu grijă și cămașa de nea.
- Ține, bikerul i-a pus pe bar cinci euro șifonați. Păstrează restul și acest număr de telefon, tânărul a făcut o pauză în care a schițat un zâmbet parcă de propria stângăcie. Ce naiba mi-ai pus în cafea de m-am apucat să-mi las numărul prin baruri?”
Noi am rămas să-și termine copiii înghețatele. Chelnerița a strâns banii, iar după ce zgomotul de motor s-a dizolvat în cel de pe autostradă, a luat cartea de vizită de pe bar și a ascuns-o în buzunarul șorțului.
Peste vreo zece minute am achitat și ne-am luat rămas bun. Soțul conducea prudent, terminasem toate subiectele în ziua petrecută împreună, traficul era încărcat și cu cât avansam, cu atât se aglomera, până am înțeles că intrăm într-un ambuteiaj format de un accident. Șoferii se mișcau încet înțelegători, polițiștii controlau fluxul. O sirenă de ambulanță țipa înfricoșător, pătrunzind spre locul accidentului.
Era o zi cu soare. Răcoroasă totuși, pentru că îmi amorțiseră mâinile și picioarele, și mintea când am ajuns în dreptul accidentului și am văzut tânărul, care zece minute în urmă își băuse cafeaua la doi pași de mine și își trăise un capăt de istorioară, inconștient într-o băltoacă de sânge.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

El Gordo *4

În următorul weekend împrăștiam pastă de roșii pe aluat, presăram ingrediente și le căptușeam generos cu mozzarella și măsline, cu gânduri...