luni, 17 aprilie 2017

La doi pași

În ziua ceea n-am prins nimic. Nici la calamari, nici la creveți, nici la viermi de bălegar cumpărați de la dracul din praznic. Ne-a fost bine totuși - împreună o zi întreagă, marea era liniștită, valurile cuminți, nisipul fierbinte - până m-a supt de energie zăpușeala și imensitatea idilei albastre. Nu mai aveam răbdare să ajung sub duș apoi să mă ung toată cu cremă.
Copiii însă vroiau înghețată la întoarcere și soțul - apă rece. Ne-am oprit într-un coffe -shop pe autostrada, am comandat cafele, înghețate și savuram fără grabă.
Am trăit momente mult mai imprtante până atunci și realități pe care m-am străduit să le memorizez și mi-au scăpat, dar întâmplarea ceea, fără voie, n-am mai putut-o scoate niciodată din minte, am împins-o spre periferii interzise, am ticsit-o în unghere greu de pătruns, și oricum periodic se proiectează ca un cover insistent pe rutina vieții.
Era vară cred că. În Vega Baja plajele sunt calde tot anul. Era rece totuși, pentru că el se așezase pe scaunul de la bar, după ce și-a pus casca de biker pe podea, și-a scos geaca de piele și aștepta comanda atent la chelneriță. Purta un tricou gri mulat ce-i sublinia mușchii lucrați, tenul ușor bronzat și sclipitor de la efortul recent consumat. Avea privirea zâmbitoare de bărbat  ce place la primul impact, foarte conștient de acest atu.
Chelnerița i-a servit ce a cerut și un pahar de apă - abilă și atentă, arăta ca o actriță din spoturile cu cafea sau cu băuturi energizante - prea rafinată pentru acel local, probabil era o studentă care își câștiga banii de buzunar în week-enduri sau fiica proprietarului, care nu primea banii de capricii degeaba. A curățat repede porțiunea de bar pe care tocmai o părăsise un cuplu chefliu și s-a întors să jongleze cu ceștile de pe aparatul aburind.
- Ce faci în seara asta frumoaso? De aici începea un capăt de istorioară și n-am reușit să ignorez dialogul străin.
- Nu cred că te vizează planurile mele din această seară, urâtule. I-a zâmbit rușinată, o prindea severitatea prost jucată ca și cerceii cu perle, rujul mat, părul strâns cu grijă și cămașa de nea.
- Ține, bikerul i-a pus pe bar cinci euro șifonați. Păstrează restul și acest număr de telefon, tânărul a făcut o pauză în care a schițat un zâmbet parcă de propria stângăcie. Ce naiba mi-ai pus în cafea de m-am apucat să-mi las numărul prin baruri?”
Noi am rămas să-și termine copiii înghețatele. Chelnerița a strâns banii, iar după ce zgomotul de motor s-a dizolvat în cel de pe autostradă, a luat cartea de vizită de pe bar și a ascuns-o în buzunarul șorțului.
Peste vreo zece minute am achitat și ne-am luat rămas bun. Soțul conducea prudent, terminasem toate subiectele în ziua petrecută împreună, traficul era încărcat și cu cât avansam, cu atât se aglomera, până am înțeles că intrăm într-un ambuteiaj format de un accident. Șoferii se mișcau încet înțelegători, polițiștii controlau fluxul. O sirenă de ambulanță țipa înfricoșător, pătrunzind spre locul accidentului.
Era o zi cu soare. Răcoroasă totuși, pentru că îmi amorțiseră mâinile și picioarele, și mintea când am ajuns în dreptul accidentului și am văzut tânărul, care zece minute în urmă își băuse cafeaua la doi pași de mine și își trăise un capăt de istorioară, inconștient într-o băltoacă de sânge.

vineri, 7 aprilie 2017

Priscila

Pe Priscila am cunoscut-o cam imediat după ce am ajuns în Spania. Emigrase ceva mai devreme din Chile. S-a adaptat ușor, deoarece vorbea o spaniolă colorată și mai evoluată decât a unor băștinași. 
Stătea într-un apartament confortabil peste două edificii, era populară în mahala și în tot satul pentru zâmbetul cald și priceperea de a lega capete interesante de vorbă până și cu necunoscuții. Avea două fiice. Serviciu stabil. Timp de ieșit cu soțul în week-end la cafele. Mulți prieteni. Două mașini vechi-jerpelite, dar necesare pentru ritmul lor agitat. Seri de meșterit rarități artizanale. Bani de o viață decentă.
Nimic nu prevestea schimbări nefaste, dar țara pornea să se scufunde în criză și destinele oamenilor simpli începeau a se retracta ca plasticul în călduri.
Priscila a rămas însărcinată. A pierdut serviciul, apoi a renunțat la o mașină, apoi la cafele, în sfârșit n-a mai avut cu ce să achite casa și a întors cheile la bancă. A trecut în chirie, în aceeași mahala și Dumnezeu i-a mai dat un copil.
Către acel moment Priscila a înțeles că Dumnezeu are mare încredere în ea, dacă îi trimite copii atât de frumoși, scumpi și doriți. Căci crizele trec, ca și banii, ca și ipotecile, ca și mașinile, ca și casele, ca și toate nimicurile materiale, dar copiii sunt sensul și motivul din care va supraviețui - pentru ei va găsi puteri să iasă din orice mlaștină cu interiorul neîntinat.
Și iată stăm peste 10 ani la etajul șase al unui bloc luxos pe malul Mediteranei, într-un apartament alb ca neaua,  mirosind a briză cu Lancome și Givenchy, pe care tocmai l-am terminat de dereticat împreună. Privim din fereastra srăină valurile zburlite  și sorbim în voie cafeaua adusă la pachet, mâncăm clătite cu brânză și stafide. Priscila între timp a schimbat câteva case cu chirie, a pus pe picioare patru copii, are o mică afacere, iarăși are două mașini, dar bune. Vorbim despre copii, căci de la ei nu ni se dezlipesc niciodată mințile; despre soți - s-ar putea și doar de bine - dar nu-s de față și e necesar obiectiv; despre oameni, boarfe, mâncare, bani care niciodată nu ajung, mărunțișuri și planuri mari.
Stăm practic acolo unde am visat să ajungem, foarte departe de unde ne-am născut. Prindem rădăcini, ne opunem intemperiilor, savurăm momente rare de liniște. Povestim istorii de succes ale unor emigranți realizați - unități desigur - dintre milioanele care și-au pus viața în pericol pentru a o îmbunătăți cât de cât, ceilați - adică majoritatea au supraviețuit fără sprijin, în necunoscut, ca și noi - și acesta e mare merit.
Priscila e o companie ușoară, privește lucrurile cum se văd, glumește fin, râde zgomotos, gesticulează artistic, își asumă imperfecțiunea și o tolerează în orice ființă vie.
Cu dânsa, ca la mama acasă - secretele se îngroapă, rănile se vindecă, nesiguranța se cerne, frica se pierde, viitorul devine clar și pe puteri, speranța prinde a încolți.

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...