joi, 23 martie 2017

El Gordo*3

Lucrul în restaurant stresează enorm, de aceea bucătarii (adică personalul în majoritatea sa) sunt foarte buni cunoscători de vinuri, de băuturi tari, în general; de coniac, brandy, șnaps, whisky, de bere rece pe timp de vară sau de vodcă cu gheață, gin tonic și tot așa mai departe.
Nu se bea în timpul lucrului, dar o sticlă cu vin alb stă mereu la îndemână pentru dres sosuri și altă sticlă cu ceva mai tare - pentru dres nervii. Este cu neputință totuși să urmărești cine și cu ce (se) drege, procesul decurge contra cronometru, fiecare își vede de ale sale, îți dai seama că echipa nu-i completă doar când cineva reclamează un răgaz de fumat. În El Gordo există o debara dosită, strâmtă și puturoasă, unde personalul se retrage  să se reculeagă duhănind.
Sergio nu bea, însă are ce are cu debaraua, de care nu pare deloc încântat, dar îl ține captiv și i-ar sta în puteri să renunțe la orice, numai nu la nălucirea care-i destinde încordarea și presiunea ritmului în care muncește și trăiește. Chiar și în cele mai aglomerate ore de muncă își eliberează un minut să se izoleze după ușa de lemn corogit, apoi revine în alerta localului - schimbat, ușor absent, diferit.  
Carmen n-are ochi nici dorință să vadă debaraua și tot ce se întâmplă acolo, bănuiește că nu-i lucru curat, dar n-o mai țin puterile s-o zătrească.
Curăță supărată usturoi și ocărăște, parcă aiurea, sperând, pe semne, s-o audă cine trebuie:
- Mama lor de nemernici, eu deschid ușa și ce-mi văd ochii - camera e plină de Marijuană, nici Parcul Național n-are atâta verdeață concentrată, dau să vorbesc, dar el îmi închide ușa în nas: „Mamă, acestea sunt plante de cameră...”, Lua-v-ar!.. de când Marijuana e plantă de cameră și pentru consum propriu una-două crengi ajung, vedeți, nenorociților, faceți-vă de cap!: „Da cine ți-a spus, mamă, că aceasta e Marijuană?” - de parcă eu aș fi trăit în rezervație și în afară de bar, Franco și mise nu mai știu nimic. Să vă văd pe voi, răilor, la anii mei, căci la cât venin băgați în voi ori n-o să ajungeți, ori vai de capul vostru cum îi veți duce. Faceți ce vreți și cum vă duce mintea, eu pentru asta v-am adus pe lume; să vă iubesc așa cum sunteți, să vă ajut cu ce pot și să mă bucur de fericirea voastră. Dar… visam ca visele voastre să fie mari, nu un metru pătrat de încăpere puturoasă.
A pus usturoiul tăiat cu grijă în congelator și s-a urcat în casa ei șă-și reia ritualurile de după chindii: cafeaua cu lapte și turta cu scorțișoară - servite la balconul din care admiră zarva pieței Belluga, serialul și vreo două rânduri de împletit. Când o răzbește pofta de la aromele strecurate în balconul ei, deschide ferastra hogeagului care trece spre bucătărie și aruncă funia cu carlig - sistemul ei propriu de livrare, vechi, dar de nădejde. Rosa îi umple termosul cu bunătățuri, apoi Carmen critică sătulă, deci indulgent: „Cam puțin șofran și prea mult rozmarin. Carnea-i prea fiartă și cartofii cam tari.” Roza închide fereastra hogeagului peste replicile soacrei, ca o năpădesc comenzile și nu se poate concentra.
Sergio se uită cum curăț calamari, de după ușa debaralei, îl distrează stângăcia și insistența cu care perseverez, mai mult decat țigara pe care încercă să o ruleze și nu se lipește. Ceva vădit nu se lipește - i s-o fi uscat în gură după blestemele lui Carmen ori i s-o fi umezit mâinile de la apropourile ei tăioase, aruncă mizeria nesupusă și revine la rutina barului.
***
Era ultima mea seară de lucru în El Gordo, într-o săptămână urma să revină femeia pe care o înlocuiam. Prima dată îmi plăcea atât de mult un job de ocazie pentru care nu simțeam defel că-mi sacrific week-endurile și prima dată îmi părea rău să plec de unde îmi place.
Am hrănit bine și repede zeci de oameni, m-am contopit cu echipa care forma un corp și o măduvă receptivă la necesitățile clienților  și mi-a trecut prin minte, printre farfurii pline de delicii mediteraniene, că restaurantele sunt adevărate sanctuare de desfătare, în care lumea intră lihnită și pleacă extaziată de plăcere, deci merită toți banii.
Am făcut greșeli și am suferit pentru fiecare enorm, deoarece odată cu greșelile simți cum te amputezi de la corp și îi slăbești ritmul mișcărilor. Am ars o porție de creveți, am stricat un pahar, am schimbat locul cuțitului de carne, am pornit mașina de spălat vase aproape goală, am pus cartofii la copt prea jilavi și uleiul s-a revărsat din recipient.
Sergio a umplut zeci de pahare cu tărie, a cărat kilograme de mâncare și tacâmuri goale, a tăia jamon ca foaia de țigară, a pus la foc altă porție de creveți în locul celor pe care i-am ars, a făcut note, a șters mese, a măturat barul, a suplinit rezervele de băuturi, a găsit cuțitul pe care îl căutase frenetic tot personalul, a dus contul banilor și al bonurilor - stăpân pe sine și situație, cu o liniște afișată după care clocoteau dracii întărâtați, a murmurat neîncetat „Despacito...” pentru a-și simula respirașia obosită.

N-a fumat deloc în toată seara, nu ne-a scăpat din ochi pe niciunul, probabil ca să ne salveze de propriile greșeli. Mi s-a adresat de trei ori pe nume, drept că numele erau diferite și nici unul al meu. Am apreciat intenția.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

El Gordo *4

În următorul weekend împrăștiam pastă de roșii pe aluat, presăram ingrediente și le căptușeam generos cu mozzarella și măsline, cu gânduri...