marți, 7 martie 2017

El Gordo *1

Prima dată mi se întâmplă să-mi placă atât de mult un job de ocazie, pentru care îmi sacrific week-endurile. Prima dată mi se întâmplă să-mi placă un job atât de mult.
De câteva săptămâni patronii restaurantului Christophers, unde lucrasem în ultimii trei ani s-au pensionat. Au plecat, cum era firesc, englezește. Schimbările care au început să se producă după retragerea lor subită, m-au determinat să plec înainte de a fi plecată. Eram oarecum preocupată că după această decizie mă vor tortura mii de gânduri, diferite, dar mai mult regrete. O să-mi pară rău, ca după prima iubire, sau ca după o iubire oarecare, cât încă n-a cedat definitiv locul următoarei iubiri. O să mă căznesc că m-am grăbit și desigur o să răsfoiesc toate argumentele care trebuiau să mă țină în acel loc - insuficiente totuși, dacă nu m-au ținut. După ora treisprezece a fiecărei duminici o să-mi treacă prin minte toți clienții, chitiți și flămânzi, luând loc la mese, comandând băuturile pe care până la urmă le-am memorizat în engleză, am învățat să deschid vinuri, să le împart egal în pahare, să duc tavaua plină; farfurii fierbinți, condimente, sosuri, deserturi, cafele și nota. O să regret că nu mi-am făcut notițe, că n-am povestit despre frenezia cu care se muncește în restaurant, nici despre oamenii care vrăjesc gusturi și arome pe muchie de cuțit. O să-mi număr rănile, despre rănile din suflet nici nu mai vorbesc - cea în formă de lună de la ușa cuptorului, după care am învățat să port mănușile de protecție; cele micuțe de cuțit de pe degete, cea albă de pe braț - căci și farfuriile taie câteodată.
Dar golul s-a astupat imediat. În câteva zile vecina Rosa mi-a propus să încerc dacă mi-ar plăcea să lucrez în barul ei la bucătărie, adică nu doar să pregătesc produse și să spăl vesela, dar chiar să fac mâncare cu dânsa. Și decizia s-a luat de la sine, pentru că mă las ușor dusă de valuri și pe aripile vânturilor și de orice curent favorabil. Mi-am zis că e o experiență nouă și un ban în plus nu strică, și, evident, voi avea despre ce scrie.
În următoarea vineri am ajuns în inima Spaniei, adică tot ce văzusem și trăisem pe acest pământ în ultimii nouă ani, a fost un fel de #introducereîn, motto sau prefață la viața autentică a ibericilor, pe care ei nu și-o etalează străinilor. Pentru străini orice popor, de altfel,  adoptă forma avantajantă de a fi.
Aveam totuși o rezervă față de El Gordo, căci iarna aceasta am început să servim dejunul de sâmbătă în lume, așa că am încercat cafelele în aproape toate localurile din sat, numai în El Gordo nu, căci îmi părea prea plin de moșnegi care își trăiesc acolo viața, își beau pastilile pe ore, se ceartă de la politică și înjură la meciuri. Bucătăria din El Gordo se vedea jalnică, în ea reparația nu a ajuns niciodată și utilajul a rămas ca obiectele de muzeu - neschimbat de la cine știe din ce an înființare, restaurantele spaniole în general sunt cam uleioase și aceasta contribuie la impresia generală de rapăn consacrat.
Rosa este stăpâna doar până unde sar stropii de ulei, spală cât îi ajung puteri și răbdare, face niște mâncăruri pentru care și Felipe VI ar îngenunchea. Dincolo, în sală, dictează doi frați, patronii adica, soțul Rosei și Sergio - un îngâmfat, care în trei zile, nu s-a uitat o dată la ce și cum fac, n-a fost de acord că am fost chemată să lucrez cu ei și nu mi-a pronunțat deloc numele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

El Gordo *4

În următorul weekend împrăștiam pastă de roșii pe aluat, presăram ingrediente și le căptușeam generos cu mozzarella și măsline, cu gânduri...