joi, 19 ianuarie 2017

„Pliosc!” Și gata.

Cel mai tare mă tem, când fac curățenie în casa cuiva, să nu stric ceva. Pentru a evita riscul, mi-am inventat strategii și trucuri - moderez viteza în zonele de pericol, scot mănușile, usuc palmele, calculez distanțe, nu pun mâna dacă nu sunt sigură. Așa de tare mă tem și atât de meticulos ating lucrurile casabile, mai ales cele de preț, că oricum uneori se întâmplă. De frică se întâmplă și de obicei în primele zile, când nu prea cunosc casa și tremur să nu reușesc.
În casa Jozefinei am stricat o farfurie, nu era un blid simplu de supă. Lucram a doua oară în casa ei, stresată desigur, că nu reușeam să respect timpul consumat de către menajera precedentă, mă porăiam ca un prâsnel și am atins cu cârpa, fără să-mi dau seama, suportul în care stătea acea farfurie pictată cu o inscripție ce nici n-am reușit s-o citesc. Farfuria s-a rostogolit pe podea și a plesnit. M-am gândit trei secunde ce să fac; în prima să recunosc, în a doua să nu (căci mintea are loc pentru orice fel de gânduri) și în a treia secundă m-am dus cu farfuria la Jozefina după sentință. Numai că dânsa de la chimio-terapii sau pentru că este în esență superioară bunurilor materiale mi-a zis s-o arunc la gunoi, m-a întrebat preocupată dacă nu m-am tăiat. Și gata.
Desigur că nu uit acel moment și desigur că sunt mai atentă, a doua oară nu mi-l pot permite.
La Dave și Jo cred că eram chiar prima dată. Nu vedeam capătul mizeriei, casa era plină de praf, păr de câini, miros greu, geamuri și oglinzi murdărite de muști. Terminasem etajul și aspiram salonul, stăpânii tocmai reveniseră dintr-o vacanță în care lăsaseră locuința unor chiriași nepăsători. Deci aspiram, periam pereții, ștergeam mobila, spălam podeaua cu mopul, iar într-un moment de neatenție l-am rezemat rău de cămin și mopul a lunecat lin pe marmura lucioasă pănă peste lampa tocmai cumpărată și instalată, pe care a crăpat-o ca pe o coajă de ou. Nu mi-au trebuit nici două secunde să-i spun lui Jo cum am țăndărit lampa. „Which lamp? Oh! Fuck!” Drept că acest „fuck!” nu mi se adresa, parcă așa deduceam - erupea ca forma ei obișnuită de indignare și nu m-ar fi deranjat deloc dacă în acel moment ar fi zis că îmi este recunosăoare pentru servicii, dar o să găsească pe altcineva mai responsabil. Jo n-a mai zis nimic, căci a apărut Keven - fiul ei - cu souția: „Mamă, eu mâine am să întorc lampa la magazin și am să le zic că așa am descoperit-o când am deschis cutia. Voi cere să ne-o schimbe. Rahat de lampă! nu vezi ce sticlă fină, dacă n-o strica Lili eram s-o stric eu sau câinii.” Și gata.
La Christopher n-a fost cu Doamne ajuta! De când lucrez la ei, mai mult de trei ani, dar chiar de fiecare dată, are loc vreo ciudățenie nenorocită - o dată am scăpat pisica în salon și s-a pișat pe o pernă japoneză; am pierdut cheia de la poartă în pietrișul de la intrare; am uitat lumina aprinsă; am uitat s-o las aprinsă pe cea de afară; am tras prea tare jaluzeaua până a intrat în cutie și mi-am rănit degetele s-o scot; am rupt un moț de la fața de masă scuturând-o; am aruncat la gunoi din neatenție filtrul de la aspirator. Deci de toate, dar reparabile, până în ziua în care am spart un obiect drag lor - o bucată de lut - o oală - pe care cineva pictase doi diveri scufundați - el e diver. Oala stătuse un an rezemată de acel perete cu perspectiva de a fi atârnată. În ziua cu pricina spălasem ca de obcei podeaua sub ea, o rezemasem la loc și făcusem patru pași spre căldare, când am auzit în spate: „Pliosc!” și viața mea s-a împărțit subit în două părți - de până și după „pliosc!”. Desigur că a fost mai bine până la „pliosc!”, cât greșelile erau reparabile și cât le-am putut transmite acestor oameni încrederea că sunt responsabilă atentă și minuțioasă. Am lăsat oala unde căzuse, am terminat treaba, am încuiat ușile și m-am dus acasă să sufăr în voie pentru greșeala care se întâmplase la patru pași distanță, căci în asemenea momente nu-mi pot recupera echilibrul, mă mustru până la durere.
Când am dat ochii cu Christopher să-i povestesc cât de original a căzutși s-a spart oala el a zis zâmbind că-i vina lui, pentru că nu-i ajunseseră mâinile s-o atârne de mizerabilul perete. Și gata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...