miercuri, 21 decembrie 2016

Impresii despre „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Recunosc cu toată sinceritatea că am trăit momente unice de încântare la lectura acestui roman. Vara în care mama a avut ochii verzi este o creație foarte inspirată, motiv din care bănuiesc a și fost scrisă dintr-o răsuflare și se citește pe nerăsuflate.
Pe scriitoarea Tatiana Țîbuleac am cunoscut-o mai întâi de la ecranul televizorului apoi în Facebook prin Fabule moderne. Așa cumpătată, verticală, rațională, consecventă cum se vede pe dinafară, posedă un interior în care clocotesc și erup vulcane de emoții -, iar romanul constituie o dovadă clară a fineții și sensibilității sale.

Aleksy, protagonistului romanului - alienat, schilod, narcoman, pictor, scriitor, își începe povestirea dezarmant de sincer în ziua în care absolvește școala, iar mama sa, pe care o urăște, împlinește 39 de ani. Aceasta este și ziua despărțirii de prietenii săi - „resturi umane” -  micul cerc în care își confirmă existența fizică, dar nu-i afectează vidul emoțional; nu-și contruiește planuri reale de viitor - „viitorul meu avea ceva din solemnitatea unui cimitir împodobit”, de fapt, unicul lucru adevărat din viața sa de adolescent rar este că nimeni nu-l iubește, nici el, după moartea surioarei Mika, nu mai are pe cine iubi, adoptând antagonismul și agresiunea verbală în raport cu realitatea inacceptabilă și cu propria persoană - „eram: produsul grețos al unei pielițe albe”. Decizia de a transmite narațiunea în responsabilitatea eroului, eliberează scriitoarea de anumite riscuri, în primul rând de riscul de a nu părea obiectivă și de tentația trecerii prin filieră proprie a unor emoții și stări „străine”. Copleșește faptul că autoarea  exhibă dezechilibrul emoțional al protagonistului, evitând ridiculizări banale și stupidități comune, ea pătrunde în frământările sale interioare, în incongruențele sale existențiale: despre caiac: „Mai tâmpită distracție nu cred că avusesem în viața mea, deși nu cred că avusesem o altă distracție. - A fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea.”
Firul narațiunii se împarte mai degrabă în câteva ghemulețe cu care autoarea jonglează și din care preia periodic povestirea ori de câte ori îi ajunge ghemul în palmă, confirmând, într-un fel, lipsa de cursivitate a protagonistului, dar nu și alte carențe, pentru că eroul - adică autoarea -, demonstrează o abilitate sublimă de a modela imagini din cuvinte, ușor de vizualizat, fără efort, clar, colorat. Textul în sine pare un caleidoscop în care se perindă imagini și culori vii: lanul de floarea soarelui, macii de pe marginea șoselii, melcii, satul francez, piața de vechituri, casa de vacanță, ploaia, prăvălia lui Karim, mâncarea în abundență, plaja de la ocean, tablourile, în sfârșit, orice obiect sau stare pomenită face parte dintr-un prim-plan al unui tablou desăvârșit: „Cineva scăpase lângă casa noastră o pungă cu smântână și acum în jur se vedeau peste tot urme albe. Era chiar frumos, parcă ninsese. Sau parcă niște oameni de zăpadă își ieșiseră din minți și se bătuseră în fața ușii până s-au topit. În orice caz, era o schimbare plăcută.”
Romanul abundă în figuri de stil, comparația, indubitabil, este tropul pe care Tatiana Țîbuleac îl mânuiește cu evidentă iscusință și îl valorifică total - simplă: „un pat enorm, ca o arcă”, banală: „niște euro și niște lire”, plastică: „Cocoșeii albi zburau în toate părțile și o înconjurau pe mama ca niște flori de cireș într-o furtună”, profundă: „râsul revenea colorat și vesel, ca un balon de săpun”, infectă: „tortul, care arăta ca un găinaț”, „Eu vâsleam ca un penis într-o găleată”, vulgară: „fundul gigantic ridicat în aer ca o caisă răscoaptă”, „mama se zbenguie pe plajă ca o cățea bătrână” și prin ea câștigă concizie și expresivitate.
Romanul este orientat spre orice vârstă, începând cu adolescența suficient de matură să consimtă unele momente de exprimare dură, violentă, agresivă. Este despre dragoste și ură, aflate în aceeași clepsidră. În vara trăită lângă lanul de floarea soarelui ura potagonistului se transformă în draoste, până la ultimul fir al clepsidrei: ”nu am întâlnit pastile mai bune ca acelea din vara mamei”, ”A râs lung și tandru, așa cum am aflat peste ani că râd mamele la glumele prostești ale fiilor lor nemernici, dar iubiți”, ”Mama mă privea cu dragoste.”, ”Pentru prima dată în viață făceam ceva pentru mama. Acestea erau toate cadourile mele pentru toate zilele ei de naștere nesărbătorite.”,”Între mine și mama era o armonie greu de explicat.”, „Mi s-a făcut milă de ea cum nu-mi fusese de nimeni niciodată.”, ,,Le-am urmat plângând și învârtind pedalele bicicletei ca un scăpat, dorindu-mi un singur lucru: să o găsesc pe mama vie.”

De remarcat, că între lector și Aleksy, dus cu pluta - un nebun receptiv, cultivat, abil, mai devreme sau mai târziu, se produce contopirea emoțională, apare o complicitate miraculoasă, deoarece prin inocența lui se reliefează adevăruri pe care nu orice ființă integră este capabilă să le recunoască, dar mai ales să le accepte. Ura față de părinți sfidează orice normă a moralității umane, ceea ce nu neagă însă faptul că în hățișurile minții ar exista cărări rătăcite.

Romanul Tatianei Țîbuleac constituie o autentică poezie narată, în care contează totul, fiecare cuvânt, îmbinare, propoziție, alineat închegat cu melodicitate, ritm și rimă intuită - acest poem, fără pretenții de abordare a adevărurilor universale, dezghioacă teme de actualitate, acute, durute, comune - culminează întro odă pentru chipul Moirei, burta bunicii și ochii mamei.
„Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare”

marți, 13 decembrie 2016

Cântarul

Azi fac curățenie la Raquel și Juan, un cuplu de spanioli care după pensionare au decis să-și cumpere o locuință mică lângă mare, departe de forfota și graba capitalei - un studiou cât o colibă, drept că luminos și vopsit în alb arată destul de plăcut.
Sunt a doua oară în această casă, deci am la disoziție cel mult două ore să le-o fac lună, prima dată lucrasem după reparație, mi-am lăsat unghiile până la carne în ferestrele lor și în bucătăria uleioasă. Domnii mă anunță că între timp pleacă se servească dejunul și, dacă am nevoie de ceva, să-i sun.
Fac curățenie prin casele oamenilor de vreo patru ani ca într-a mea, deja am mai mult stil în munca aceasta decât la scris, contează să rămână clientul multumit de rezultat, dar și mai important este să nu-i treacă prin minte că altcineva ar fi în stare de mai bine. Mă mișc iute, ador să văd cum se schimbă încăperea după ce invadează prospețimea și aromele tari de produse parfumate. Două ore trec pe nesimțite. Stăpânii se întorc punctuali și calcă pe unde s-a uscapt podeaua. Raquel mă întreabă ca printre altele dacă n-am văzut un portmoneu sau o gentuță, așa și nu reușesc să înțeleg ce anume, pentru că vorbește frânt, îmi evită privirea, pare descumpănită. Îi răspund că n-am observat ceea ce caută dumneaei, pentru că nu mă concentrez la obiecte, le mai mut din loc, se întâmplă, dar cu mare grijă, să nu le deteriorez. Dânsa continuă să-mi explice de culoare, formă, unde se afla, cu ce semăna, preocupată de dispariție și la mine încet-încet începe să ajungă mesajul că Raquel, ca doamnă delicată și educată ce este, nu mă învinuiește de dispariție, dar se interesează și deoarece nu-i pot prinde privirea, căci se uită la toate nimicurile numai nu în ochii mei repet cât pot de sincer: ”N-am văzut, doamnă.” Îmi strâng lucrurile, îi salut respectuos și plec.
Mă așez la volan și pornesc stoarsă spre casă, peste vreo doi kilometri încep să văd două benzi în loc de una și multă ceață, amețesc, opresc, să nu mă transform în pericol. Mistui grața de la această situație bizară, cu o parte de minte îi dau femeii dreptate să mă banuiască de furt, dacă nimeni nu i-a călcat pragul casei, cu alta însă vizualizez zecile de case în care am fost lăsată singură cu bani la vedere, aur, diamante, obiecte scumpe și cele trei facultăți cu două mastere, după care nu doar că nu m-am realizat, dar curăț mizerie străină și înfrunt acest gen de stupidități. Pun pe cântar ce e mai bine să mor de foame ca profesoară în țară sau de umilință printre srăini, dar cântarul stă țeapăn, și asta mă sufocă definitiv, respir des să-mi revin, că acasă mă asteaptă tot ce am mai scump și mai drag. Îi dau imaginar un șut cântarului și pornesc motorul, în timp ce o bătrânică obosită pune o legătură de cărți pe capota mașinii mele, duce un sac de gunoi la tomberon și se întoarce după cărți, iar eu sar arsă:
  • Ce vreți să faceți cu cărțile?
  • Reciclez.
  • Dati-mi-le mie, va rog.
  • Vai! Îmi faceți o favoare, să nu le car.
Mă așez comod și dezleg funia, găsesc ceva interesant, ceva scump, ceva bun, ceva ce căutam demult, dar niciodată nu-mi ajungeau bani să cumpăr, deoarece prioritatea o deține acuarela și cărțile de povești pentru copii. Răsfoiesc, citesc selectiv, mă copleșește o bucurie imensă.  Mă simt profesoară și persoană de încredere, femeie perfecționistă care face cea mai minuțioasă curățenie din lume, mă simt cânatrul care suportă orice pui pe el și … greutățile.

P.S. A doua zi Raquel mi-a trimis o imagine cu un ingeraș sub care scria că îmi dorește să mă păzească. Cred că a găsit ceea ce căuta, dar cum nu avea pentru ce să-și ceară scuze nu a mai scris nimic.

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...