luni, 12 septembrie 2016

Emotii la drum

Ambreiaj. Eliberează frâna de serviciu. Apasă ușor accelerația, apoi ambreiajul până la capăt, schimbă viteza. Conduce de trei ani, în fiecare zi, uneori sute de kilometri, a depășit careva fobii, dar încă se teme să se apropie imprudend de alte automobile. Ca și de oameni. Cu oamenii păstrează distanța și nu permite nimănui să-i invadeze și să-i dezechilibreze lumea.
Se asigură. Semnalizează. Cotește.
Când l-a văzut prima dată avea în buzunar ultima bursă - toți banii ei. Un rucsac cu cărți, câteva haine vechișoare și o pereche de sandale bune de purtat încă o vară. Se ducea acasă, în vacanță, slabă, obosiă și împăcată că luase toate examenele cu succes. Șă se scalde în Prut și să mănânce cireșe negre din Jdojina, să aducă buruian la păsări și să ajute la reparație. Și-a cumpărat ultimul bilet pe ultimul scaul și căuta pe cineva mai în față să schimbe locul, preocupată că nu va suporta colbul și gazele cu toate geamurile închise. A evitat broboadele înflorate și strălucite, oprindu-și atenția asupra tânărului îmbrăcat în tricou alb curat, bine călcat, s-a apropiat cu toată încrederea că n-ar avea niciun motiv s-o refuze.
-  Scuzați. N-ați vrea să ne schimbăm cu locurile?
-  Nu.
Ana se aștepta la orice răspuns, dar nu atât de prompt, nici s-o electrocuteze privirea lui de beril, pătrunzătoare, îndrăzneață. Și vocea. Cu un simplu „Nu.” i-a răscolit toată gama emoții. A rămas neclintită o fracțiune de minut să asimileze refuzul sec și ignoranța cu care dânsul trecuse peste dulceața amabilă din adresarea ei și peste șarmul pe care majoritatea barbaților îl remarcă. S-a gândit subit că e un nesuferit și s-a pornit înapoi spre ultimul loc, când din urmă a ajuns-o un pițigăiat vesel:
-  Eu vreau să mă schimb, domnișoară, căci în spate îmi sunt prietenele. Locul meu e acela și i-a arătat lângă ”nesuferitul” căzut cu tronc.
Ana s-a așezat supusă, cu ochii în blugii săi roși și în linia de pix, și în mica pată de cafea și s-a gândit că aceasta e ultima călătorie a blugilor, dacă ajunge cu bine și nerăpusă de mirosul plăcut de alături. A înghințit adânc rușinea trasă și parfumul discret, scump, de care nu simțise la nimeni prin cămin nici pe culoarele facultății. A furișat privirea spre mânile lui ușor bronzate, pielea mată, dar imediat și-a aruncat-o spre geam, să se sustragă de la ispita ghicitului în om. Că-s numai trei ore de călătorie în cocioaba de LAZ scârțâind, pe aceeași banchetă, iar pe urmă va dispărea, căci nu întrevedea nici un semn să rămână.
Acum nu mai ține minte cine dintre dânșii și despre ce a început să vorbească, de la ce au pufnit în hohote, pentru ce a servit-o cu un măr roșu-mustos și i-a sters geana de pe obraz, câte cunoștințe comune au descoperit și locuri pe unde ambii au trecut, și cursuri pe care le-au frecventat și cărți citite, și filme privite, și lucruri care le-au plăcut.
Și s-au plăcut.
Era într-un fel inevitabil s-o miște bărbatul despre care avea impresia că știa totul înainte de a-i fi povestit ceva, cu care îi era ușor și bine să fie firească, care îi alimenta starea de fericire și dânsa spera, la rândul ei, că-i oferă ceea ce primește și un pic mai mult - simțea că-i încolțește dor de el pentru totdeauna.
Va fi, prin urmare, absolut nedrept și inexplicapil de ce după acele trei ore  în care Ana a aflat ce vrea de la viață și cum vrea să arate ceea ce vrea, se vor  despărți străini, fără a-și lăsa nici cea mai vagă aluzie de reîntâlnire.

***
Amurgind plouă. Șuvoiul de mașini încetinește viteza. Pietonii se grăbesc spre un loc uscat și cald. Ana, ca unii dintre ei se duce la ce are mai scump și drag - ai săi de acasă. Nu-i vine să creadă că telefonul rămâne calm o habă de vreme - o fi adormit cei de acasă în fața desenelor animate. Tăcere și prin rețele, nici un zgomot de mesaje, notificări, actualizări. Poartă în geanta de piele catifelată portmoneul ticsit cu carduri de client și cele bancare, sacoul de marcă atârnă pe umerași în spate, alături stau împrăștiate jucăriile Elizei, un termos de cafea și pachețele cu gume de diferite arome.
Prima. Ambreiaj. A doua. Doi metri. Frânează. Încă doi metri. Ambreiaj. Prima. A doua. Frânează. Bate neliniștită cu manicura bej în volan. Semafor. Aglomerație. Prima. Nu intră în viteză, mai încearcă o dată, eliberează ușor ambreajul, accelerează, simte că pedala nu se ridică după talpa ei, dar nu reușește să reacționeze, automobilul se scutură și amuțește. Ana caută ambreiajul să mai încerce o dată. Nu-l găseste. Aprinde luminile de avarie și în salon. Trage frâna ajutor și se lasă pierdută pe volan.
Numai nu asta, la asemenea oră. Nu-i ajung puteri de nervi, nici să acționeze.
Ridică privirea și observă cât ambuteiaj s-a format imediat după dânsa, cum își fac loc pe alături cei mai grăbiți, o claxonează sau zbeară că-i muiere proastă. Abia de reușește să se adune, că aude în parbrizul din stinga trei bătăi scurte. În timp ce-l deschide îi trec prin fața ochilor frânturi din îndepărtata călătorie cu LAZ-ul. O inundă privirea de beril și parfumul discret. Bărbatul de peste geam, care, pe semne, se apropiase să vadă ce se întâmplă, zâmbește surprins, deschide neinvitat portiera și se asează, să nu-l plouă.
Tac. A doua oară oamenilor care s-au plăcut demult le este mult mai greu să aleagă cuvintele.
-  Ai nevoie de ajutor?
Acum îi venise ei rândul de ”-Nu.” Dar n-o asculta niciun mușchi. A rămas amorțită de emoții.
-  Auzeam de tine de la știri, Și asta m-a determinat să nu te caut. Mi-am dat seama de locul meu și de inaccesibilitatea ta. M-am temut că n-am să ating niciodată nivelul. M-am temut că n-am să te ating.
-  Și eu auzisem de la părinți că ai făcut carieră de succes. Scrii.
-  Da. Scriu.
-  Că ai totul.
- Exact. Am totul.
El i-a atins mâna umedă și rece, a strâns-o ușor. I-a șters geana de pe obraz și a ieșit să-i prindă un taxi.