vineri, 26 august 2016

Unde e biblioteca, acolo e casa

Am ajuns în Spania pe la sfârșitul lui octombrie. Se răcea. Umed. Pătrunzător. Ziua frigeau razele, dar nu aveau putere să încălzească aerul. Unicul loc cald iarna îmi părea automobilul parcat la soare. Frigul l-am memorizat pentru totdeauna. Nu conta câte haine puneam pe mine, el intra până la oase cu aerul inspirat, prin buricele vineți, de aceea poate deseori, stând cu picioarele pe reșou, îmi aminteam soba de la bunici și lemnele trosnind în vatră.
Vara năvălea repede, ca o pedeapsă, lungă și insuportabil de caldă. Uscată, prăfuită, insipidă. Cel mai greu m-am împăcat cu clima și cu ideea că aici trebuie s-o iau de la capăt. De la nimic adica. Am căutat mult de lucru și nu mă puteam rupe de casă, copiii erau mici, nu aveam niciun ajutor.
Prima casă pe care am dereticat-o pe bani a venit ca un semn că totul va fi bine, cu timpul, că trebuie să am răbdare și să muncesc - prima casă în care am simțit căldura iarna, de la mișcare tenace sau de la căminul imens din salon. Pereții erau calzi și mirosea a lemne proaspăt arse, ca la bunici. Stăpânii casei erau o profesoară și un functionar, foarte rar coincideam, ajungeam când dânșii erau deja plecați la serviciu, găseam totul în ordine perfectă, trebuia doar să șterg praful, căci unul dintre ei avea alergie sau era asmatic și să aspir podeaua, plasele contra țânțarilor, să dezinfectez vreun dulap la bucătărie și alte minuțiozități. Biblioteca o dereticau ei, carte cu carte, dulap cu dulap, perete cu perete, mii de cărți, codificate și introduse în baza lor personală de date. Intram doar să spăl podeaua. Și trăgeam cu ochiul la biroul din mijlocul încăperii, pe care stătea un suport sprijinind ”Palmeras en la nieve” de Luz Gabaz, de fiecare dată deschisă la o nouă pagină, o enormă lampă veche cu bec LED, flori proaspete și creioane colorate pe albume mâzgâlite vesel. Dânșii aveau o singură fiică, iar fiica le adusese pe lume o singură nepoțică, pentru care au reformat toată casa și altarul acesta din bibliotecă tot pentru dânsa era  chibzuit. La ai săi 5 anișori unul dintre bunei o lua în brațe în serile de sâmbătă și îi citea până începea a clipoci.
Biblioteca era cel mai cald loc din acea casă și din acel oraș și din tot universul, în orice anotimp, pentru că îmi amintea de casa părinților, de mica bibiotecă de acasă și pentru că m-a inspirat să-mi strâng una proprie și să nu mă las de carte, să fac studii și să nu mă pierd printre mopuri și mături.

Josefina

Poate sunt lucruri mai de preț decât oamenii, timpul și sănătatea, poate prețul este o chestie atât de relativă, încât n-ar trebui sa-i dam deloc importanță.
Luni am fost la Jozefina, să-i fac curățenie, nu în ospeție. O frumusețe de femeie, cu toate virtuțile la locul lor, mamă a trei copii aranjați. Care își trăiește viața între salon și bucătărie, punând și strângând masa pentru oricine îi deschide poarta. De la dânsa miroase a mâncare bună, cosmetică scumpă și medicamente puternice.Toată viața a purtat singură grija casei, chiar dacă din afacerea familiei și-ar fi permis să angajeze un ajutor de încredere, dar ei îi părea ca are destulă energie pentru toate, mai ales pentru a-i bucura pe cei dragi. Se porăia prin gospodărie, mi-a pregătit lucrurile cu care îi fac ordine în casă și o punguță cu dulciuri pentru când voi termina treaba.
După ce am deschis toate geamurile și m-am pus pe vâjâit cu aspiratorul dânsa și-a făcut liniștită cafeaua cu scorțișoară și s-a așezat singurică la măsuța de pin să se gândească, ca în fiecare dimineață, la tot ce i-i drag și n-ar vrea să piardă. A trecut dibace peste Facebook, Whatsup, Instragram, cu interes viu și s-a bucurat că minunatiile acestea moderne îi aduc atât de aproape multe fețe și locuri dragi.
Jozefina are trei copii foarte frumosi, îi seamănă în toate, până și felul de a pronunța cald și binevoitor cuvintele, până și licărul șmecher din ochi.
I-am împrospătat casa, nu m-am istovit ca în alte locuințe cu animale sau ramolite de timp și puțină grijă, am sters cu soluții protectoare mobila, am trecut cu peria de pene lustrele, am spălat geamurile și gresia. Ne-am înțeles că dacă prietena mea pe care o înlocuiesc acum în lucru, are cumva alte planuri (și eu știu că ea are, dar nu-i le pot divulga deocamdată) apoi voi continua cu plăcere să-i fac curățenie. Și dânsa s-a bucurat tare să mă audă vorbind de planuri pe viitor, să facem înțelegeri de durată, parcă s-a înviorat chiar și licărul s-a înviorat parcă. Dar i-am spus că nu mi-e comod să mătur, iar cu aspiratorul consum prea mult timp și cum vara scoate covoarele, apoi ar fi bine să cumpere un mop de strâns scama, pentru că păr nu este, deloc, pe nicăieri, după chimioterapii pur și simplu nu mai este.

Artisti din cifre


Am observat așa o tendință prin casele în care fac curățenie, cu cât viața omului e mai sumbră, cu atât mai alba îi este casa, de la pereți și mobilă, până la șurubul din ială cu tot cu cârpe de dereticat. De parcă vopseaua ar avea putere sa ascundă totul...
Azi se întrevede o zi deosebită, la fel de grea ca altele, dar plină de culoare. Din ușa casei la care mă așteaptă mopul și un lighean de produse chimice încep să mă simt dereticătoare la Museo del Prado sau la Louvre. Totuna. Căci oricum încă n-am strâns bani de vreunul, nici cunoștințe suficiente să le deosebesc. Trebăluiesc la niște bancheri, despre care ai zice că sunt pictori, dacă nu ai cunoaște nimic altceva decât cum arată casă lor de vacanță. Lumea (bogată) din capitală are reședință de vară pe coasta mării. Capricii. Stau în ea doar două săptămni de vară, iar întreținerea anuală îi costă cât trei vacanțe pe insulele Hawai. Pentru că în Hawai te duci și vii cu valiza, iar într-o casă ca aceasta rămân pe totdeauna cărțile citite și scrise de copii, fotografii îngălbenite, haine strâmte și alte vechituri dragii.
Dihania de construcție, modest decorată și sumar mobilată e plină de lucrări atârnate haotic pe toți pereții până și pe cei de la bucătărie peste care sar harnic stropi de ulei din tigaia cu calamari rumeni. Multe dintre aceste ”opere” sunt semnate de gazde, iar restul - de nimeni, o fi uitat gazdele să-și pună semnătura. Unele tablouri sunt totuși destul de bunișoare, respectând legile luminii, proporții, game, paletă, spectru, deci dacă oamenii aceștia nu erau să se ocupe toată viața de îngrijirea conturilor străine, aveau să creeze mult frumos.
Cât am lustruit podeaua și călcat un braț de rufe, în ogradă au intrat neîncetat diferite voci, care întrebau de sănătate, pentru că mereu se întreabă, de copii pe unde sunt și ce fac, de dințișorii nepoțicăi, dacă au ieșit, de cum suportă arșița, de când au venit și când placă, și de alte lucruri mărunte pe care nu aveam timp să le ascult. Pentru fiecare voce s-a găsit un răspuns cald și binevoitor.
Ștergând praful și păiangenii de pe rame, am auzit stăpânul la spatele meu.
- De obicei, unele mai cad la șters, ca-s fixate prost. Nu-ți face griji, nu au nicio valoare, decât sentimentală. Pe acesta cu geamul deschis l-a pictat Tere însărcinată, iar acesta cu pescărușul e al meu, acestea sunt ale fetelor, de când umblau la grădiniță. Toată viața noastră e în aceste desene…
Nu-mi puteam rupe ochii. Mă minunam câtă frumusețe și culoare generează o minte obișnuită cu cifre și calcule, probabil frumosul începe din om, din felul său de a-și exterioriza lumea interioară, de a atrage, de fi accesibil. Și mă tenta, pe de altă parte, ca fapt divers, să-l întreb dacă n-a auzit cumva de frauda bancară din Moldova, căci dânsul e din domeniu. Nu găseam momentul și am considerat că nici nu face. Dacă, Doamne ferește! îi dau omului idee de păcat. Se duce pe apa Mediteranei toată idila aceasta în splendoare, de culori senine și parfumuri fine, dragoste și înțelegere, calamari rumeni, vazoane cu flori, perdele scuturate peste geamuri de briza mării.

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...