luni, 19 ianuarie 2015

Încercări II

În Chișinău uneori plouă zile în șir, monoton, cu pauze prudente, în care, pe alocuri, raze sprintene perforează norii zburliți, ca bumbacul neatins. Frunzele castanilor de pe strada Vioricăi strălucesc proaspăt. Ploaia caldă spală asfaltul, potolește praful, răspândește aer proaspăt, saturat de oxigen. Viorica adoră ploile de mai, să meargă prin ele încet, să-i bată stropii în față, să-i curgă picături mari în păr, să-i ude leoarcă pantofii scumpi de marca AGL. Într-un fel anume trebuie să-și facă pantofii praf. De când conduce schimbă încălțămintea din plictiseală și pentru asortat, nu de purtat și călcat neatent. Privește ploaia prin geam, realizând că automobilul îi oferă libertate, dar îi curmă ocaziile de-a pribegi pe străzi disponibilă. S-a închis într-o formulă cu o singură necunoscută-cunoscută - ea+casa+serviciul=serviciul+casa+singură. Viorica n-are timp să regrete, nici de modificat formula, așteaptă filozofic aterizarea din pod a altui necunoscut sau cunoscut, cine știe...

Împinge căruciorul nesupus printre rafturile ticsite de alimente, putea să-și ia unul mai mic de plastic, dar și la cumpărături reușește să iasă rar, așa că alege, atentă la termenul de valabilitate: orez, tăiței, linte și hrișcă pentru supele sănătoase, trece pe la lactate, fructe și legume, înainte de a-și distribui produsele pe bandă, întoarce privirea spre tării. Lasă carul în drum, ia un Purcari roz, un rachiu de uz casnic, pentru dezinfectat, să economisească drumul la farmacie și un bax de bere brună. Casierița o măsoară  de parcă i-ar reproșa în voce: ”La prima vedere nici nu dai de bănuit că faci față la atâta băutură.” Dar cum o interesează ventul și salariul, ascunde iute cumpărăturile în pungi, îi întinde bonul și restul zâmbăreață.

Viorica aranjează pungile în portbagaj cu gijă și preocupată, o fi uitat ceva, mereu îi scapă câte un nimic necesar. După o zi de muncă, precum acesta, ar trebui să-și facă lista de cumpărături. Data viitoare - neapărat! Pornește precaută, încă se teme de spații înguste, virează lent prin parcare, urmând un Volkswagen roșu-roșu. Oprește în intersecții după automobilul din față, se lasă influențată de un automatism fals, dar și de oboseală, la intersecția spre viaduct, riscă și se lansează după același automobil fără a se asigura, apasă ambreajul, dă să schimbe viteza, dar  aude o pocnitură, simte că-i vibrează volanul, frânează, mașina continuă să se miște încă șase metri pe asfaltul umed. Se uită în retrovizoare și observă un motor răsturnat, alunecând cu tot cu șofer spre mediană. Viorica își astupă îngrozită fața cu palmele umezite în fracțiune de secundă. Izbește, fără raționamente portiera și se năpustește spre omul gemând în băltoaca de noroi și benzină. Îngenuncheză lângă corpul inert. Îi caută pulsul sub gulerul de piele, îi simte căldura și zvâcniturile dese, șoptește în șoc.

- Nu vă mișcați.

Prinde a-și căuta tremurând telefonul prin buzunare. Găsește. Prinde a culege.

Bărbatul îi înșfacă telefonul.

- Nu suna. N-am nimic. Își scoate și aruncă în lături casca.  Naiba să te ia, proasto!

Viorica restabilește frânturile de imagini consumate acum două minute, n-are nici un argument să-l contrazică, nici chiar puteri să plângă. Vicu scoate mănușile murdare, își trece palma peste țeasta vâlvoi, de parcă ar verifica dacă e teafăr până în creștet. Face o încercare eșuată să se ridice, se uită la femeia amuțită de frică. Regretă că nu s-a reținut.

- Liniștește-te. Sunt în ordine. Îi srânge mâinile mici tremurânde în palma draptă. Așteaptă să prindă la inimă. Dânsa își adună puteri, hipnotizată de tembrul grav și atingerea anodină. Pe Vicu îl distrează ridicolul situației, năsădit în toate încheieturile adulmecă mirosul plăcut de Shalini al femeii care se opintește să-l pună pe picioare.

- Apucați-vă de de mine, se apleacă și el o cuprinde cu brațele sale puternice ca pe un copăcel abia prins în pământ. Ea își trece nasul prin apropierea respirației lui grele și simte iz de alcoolo. Încrețește întrebător fruntea, dar recunoaste că nici acest detaliu nu-i diminuează propria vină.

Vicu descifrează reproșul din privirea ei albastră ca cerul recent plouat, și-o ferește pe a sa incomodă. Mișcă mânile, degetele, picioarele, grumazul ca un boxer sculat după cnocaut. Ridică motorul șifonat, îl împinge în parcarea supermarketului, se lasă în pirostrii, învins de durerea care îl ajunge după șoc. Observă mâneca gecii de piele - sfâșiată - și pata de sânge pe tricoul alb.

- Vă duc la urgență.

- Zgârietură. Nimic grav. Se ridică, îi aruncă o privire rece, cu care o eliberează de orice responsabilități și, mai ales, îi sugerează că ar fi bine să n-o mai găsească în același loc, când se întoarce de la baie.

Viorica rămâne mai dezorientată decât în primele momente, inertă, fără cea mai elementară idee despre ce are de făcut. Caută argumente care i-ar insufla un germene de liniște, căci dintre toate lucrurile grave câte i s-ar fi putut întâmpla, contează că-i teafără, ca și bărbatul. Așteaptă resemnată. Vicu revine curând, cu geaca de piele pe umăr, curățat cât s-a putut, stăpân pe sine.

-Măcar cum te cheamă?

-Viorica, și pe tine?

-Viorel, fără glume. Își ridică sprânceana surprins, dar ai mei imi zic Vicu.

-Viorelfărglume? Încântată. Pufnesc amândoi de râs.

- Pot să te duc acasă.

- Văd că vrei s-o termini definitiv azi cu mine.

-Adică? Eu conduc bine, demult. Ai și garanție. Doua accidente în aceeași zi încă niciodată n-am avut.

-O zi trebuie să fie prima.

Pe deasupra capetelor lor pline de frământări și incertitudini zboară două rândunici preocupate către un cuib din tavan, cu trei ciocuri căscate, le umplu cu vermișori și decolează în noi căutări de hrană.

Vicu se lasă convins, la limita opțiunilor.

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...