miercuri, 10 decembrie 2014

Încercări I

În ultimii   șapte ani, ei nu s-au întrebat niciodată de ce sunt împreună. Părintele la cununie, pe semne, face trimitere directă la situații ca a lor, predicând tainele familiei: supraviețuiești dacă te obișnuiești cu binele și răul, din ce în ce mai rău și nu-ți pui prea multe întrebări. Conviețuiesc ca un avion condus de autopilot, toate programele și sistemele funcționează ireproșabil, referitor la proces, nu și la mecanisme, căci au evoluat într-un vai de hal.
Casa le seamănă izbitor cu un radio din care se aud mai multe unde concomitent, copii râzând strident, muzicuțe de jucării, televizor cu novele și reality show-uri fățarnice, țipete de muiere obosită pe după prânz, hodorogeală de mașinuțe și păpuși, capricii mârâite și scâcite, trăncăneală neîncetată de veselă. Ton grav de bărbat care reproșează și dă explicații în van. Uși izbite. Chei răsucite în ială. Pași pe scară. Motor zbârnâind. Liniște nervoasă.
Elena este o femeie responsabilă. Atâta a conservat dintre calități. Fizic, ca multe altele, trece pe alături și n-o observi, dacă o reîntâlnești îți pare că o vezi prima dată. Numai vinul și arta adună valoare cu anii, toate celelalte se apropie de expirarea termenului de valabilitate.

De când s-a însurat, Vicu e cu totul alt om, evident, din punctul ei de vedere. Ceilalți zic, ca și statisticile, că timpul e mai generos cu un bărbat. Fără preambuluri și exagerări, l-au desăvârșit frumos grijile - chiar și obosit, neras, răcit, indispus, băut uneori, arată primejdios de bine.

În unele zile, dacă e vreme bună își pune geaca neagră de piele și coboară scări într-un minut, pornește motorul și pleacă. Iarna, rar, se duce pe jos la cârciuma de după colț și revine spre miezul nopții, fără chef de polemici. La început se preocupa pentru sâmbete și duminici, de când i-au mai crescut copiii, are cu cine le trăi. În rest, toate zilele sunt la fel, ajuns seara acasă își scoate ciorapii cu iz de-o zi și deschide o bere pe necinate, în acel moment începe tristețea care dintr-o parte pare fericirea ordinară a unei familii obișnuite.

Ca soție, Elena a avut o perioadă efemeră în care i se părea că mai poate arăta bine, atrage priviri, fi iubită, trăi fiori. Dar a uitat repede când a trăit-o și, cu desăvârșire, dacă n-a fost cumva un vis scurt între alăptat și schimbat scutece. Deși s-au căsătorit din dragoste, Vicu, din bărbatul iubit, s-a transformat, metodinc, în copilotul avionului pe care îl conduc amândoi, concomitent sau făcând ture.

Elena a auzit cheia în ușă, și-a dat seama că s-a întors Vicu, i s-a părut neobișnuit de devreme. Devreme, în general. O incomedează și pe dânsa tensiunea care-i apasă pe amândoi. Uneori îi vine să-și ia lumea în cap, să-și deconecteze telefonul, să-și scoată bateriile de gospodină, să ia un taxi până la Aeroport, să arunce prin geam agenda, cu toate listele, care o fac să pară mai degrabă sclerotică decât organizată, iar de acolo să zboare spre orice destinație. Primul ei gând nu coincide cu al doilea, al doielea e fricos și tare supărat pe primul. Se îndreaptă spre antreu să vadă ce se întâmplă.

Vicu își pune geaca în cuier, vrea să ascundă mâneca ferfeniță, până va decide între a o repara sau arunca - îi aminește momente de absolută fericire, tot mai rare. Își netezește obrazul zgâriat. Se simte orbecìt de privirea ei aspră. Elena rămâne în ușă purtând același halat de dimineață, de ieri și de o săptămână încheiată.

- Asta ce mai înseamnă?

Vicu așteaptă să-i treacă primul val de furie, gata să înfrunte mut toate reproșurile ulterioare. O privește supărat, dar în sine simte vină și compasiune, pentru cât s-a scimbat această femeie de la rutină. Elena, nu așteaptă explicații. Trece val-vârtej în dormitor, din dormitor în salon, din salon în baie, bibliotecă, bucătărie, antreu. Scote o valiză de a cărei conținut peste măsură, nu se închide fermoarul.

- A fost un accident. M-am izbit într-un automobil care ieșea neregulamentar pe Viaduct. Nu eram de vină. N-am băut.

- Nu la geaca ma refer. Mirosul de Shalini...

„și de altă femeie...” îi trece prin cap Elenei, în timp ce se necăjește cu fermoarul.

miercuri, 3 decembrie 2014

O șansă de ciocolată V

Nu că s-ar vedea de la trei poște, dar arde privirea. Când un bărbat iubește femeia pe care se teme s-o piardă pare un lihnit de foame căruia i se întinde o hrincă din milă. Pare că ar contempla aburii de pe farfuria plină și nu știe de unde să înceapă, ca să nu se frigă, să nu se înece, să-i simtă tot gustul și să se sature, ca un diabetic, amator de dulciuri, încercând să-și spele degetele unse de ciocolată, ca un suspendat în timp; nu se teme de viitor, nu-i pasă de trecut.
Vocea interioară îl întreabă dacă nu se grăbește, mereu sare cu întrebarea aceasta vocea lui interioară; se mai interesează dacă n-a uitat-o pe Alba închisă în casă, dacă a oprit gazul și apa, a plătit toate facturile. Prea multă gălăgie face vocea lui interioară. Degeaba.
Dina se uită împăcată la spectacolul luminilor din cer. Cum soarele se înghesuie printre norii pufoși, îi rumenește ușor. Aruncă scântei peste zăpada murdară. Lumea grăbită nu-i dă importanță, gulerele se lasă pe umere, glugile cad de pe capete. Mitru povestește simplu și captivant, despre prietenii săi. Cu admirație. Minte poate despre unii, dar îi are pentru că (,) crede în ceea ce povestește. El transmite o impresie generală de om împăcat cu lumea și mulțumit de ea.
-Acum trebuie să ajung la clinică, pronunță Dina încet, ca numai pentru sine.
Mitru se uită la colțul buzelor ei încă în mișcare, să se asigure că nu-i tot vocea sa interioră. Dina șovăie un moment, cu expresia de iremediabilă neliniste, pe care nu i-a mai surprins-o anterior.
-Da nu vrei să guști mai întâi o zeamă făcută de mine?
Fata își încrețește fruntea a nedumerire. Uitase că îi poate fi foame și ce oră putea fi. Nu vrea să mânânce acum,  înainte de a afla nenorocitul rezultat al analizelor repetate. Nici n-are chef să-i explice lui de ce nu vrea.
- Poți să mă lași în stație? întreabă uscat (își umezește incomodă buza de jos, pentru cazul în care ar mai trebui să articuleze vreo explicație) de parcă ar pronunța ultimul: „Adio, nu mă uita!” Îi absoarbe privirea licărind o lumină caldă, ochii lui zâmesc senin de orice emoție. Ea are nevoie de privirea aceasta ca de transuzia ce i-ar menține inima vie, gura umedă, mânile calde, obrajii pulsând, gândurile liniștite, sufletul împăcat. Pe dânsul îl surprinde și ușor îl dezorientează îndrăzneala vederii cu care îl scanează și al cărui subtext adânc nu-l intuiește.

-Te duc la clinică.
Drumul se scurtează tăcut, pe lângă aceeași lume degerată, aburi suspendați, grabă simulată.
Trebuia s-o lase în stație. Oricum n-are nici un plan cu dansa. Da. Se simte bine și diferit de tot ce a simțit până acum, dar dacă dispare, o poate uita ca pe ultimul vis în care nu crede.
Se simte bine și diferit cu dânsa. Nu trebuia s-o lase în stație, ea l-ar învăța a crede în ultimul vis. Poate să-și facă un plan cu dânsa.., ca să nu mai dispară. Nu.
Staționează la nimereală. O urmează până își adună ea puteri să se oprească și să-i întoarcă privirea inundată de lacrimi.
Mitru o împinge cu brațul drept către peretele jerpelit și umed. Ezită. Își retrage mâna din blana moale. Printre instincte se reliefează un miez de discernământ. Se uită în fața ei încinsă, dar supusă. Îi ridică barba până-l tulbură mirosul gustos, același, ca în „Bucuria”, mai aproape, mai al lui, tot. Dina respiră des, înghite aer rece din aburii pe care îi răsfiră Mitru. Dânsul respiră rar, atât de rar, că în unele momente simte că nu respiră deloc. Înghite aburii eliberați de dânsa.
Dina alege printre gânduri și cuvinte, să fie sinceră, să nu dezamăgească, să nu se rănească. Dar își dă seama că nu prea are din ce alege:
-Am cancer.
Lui Mitru îi trec prin minte instantaneu 32 de ani trăiți diferit. Mult alb de spital, mirosuri iuți de medicamente, dar mai ales de veceu nespălat, unde-și plângea frica și disperarea, suferința lui taică-său și pierderea.
Îi mângâie obrazul fierbinte cu palma tremurând, și-o adâncește în cârlionții moi, se apropie de răsuflarea ei aritmică, îi atinge buza de jos cu nervii sensibili ai degetului mare, o apasă declanșat către perete. Nu-și mai controlează pornirile. Nici ea. Murmură printre răsuflări:
-Vreau să trăiești.
Când o femeie se îndrăgostește de un bărbat, închide ochii topită și inspiră adânc.

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...