joi, 25 septembrie 2014

„La cum conduc femeile nu le-aș lasa sa poarte nici rochie cu volane”

Mulți dintre ei arată așa, arată chiar mai bine, unii și mai rău. Vrei și nu vrei deloc să te oprească în trafic. Cine știe ce le mai trece prin minte sau ce li se năzare.

Mai ales că noi, emigranții din fosta URSS, avem o relație inedită cu reprezentații forțelor de ordine, traumați incurabil de grija lor dezinteresată.

Ieri seară mă întorceam acasă, după șase ore de muncă în care n-am avut timp nici să beau o gură de apă. Înnopta. Am aprins luminile, sigur!, deși străzile sunt excesiv luminate și uneori se mai întâmplă să uit. Aproape de sat nostru lumina indicatorului de combustibil mi-a dat de știre că trebuie să trec pe la benzinărie. Alimentat. De acolo fuguța acasă cu gândul la ce să pregătesc pentru cină, pentru mâine, să calc, să aranjez, ghiozdane, richizite, agendă, facturi de plătit, de cumpărat, ordine, ordine, ordine și HOP! la prima giratorie mă poticnesc într-un ambuteiaj. Văd de departe doi polițiști fluturând din luminile galbene către șoferi, să treacă lent. Ajunsă în dreptul unuia dintre ei, lumina se schimbă în ro-și-e. Opresc, încă vie de frică. Oare ce am încălcat?, merg încetișor, ca toată lumea, abia de mă observ cu Fiesta mea inimoasă în rândul de tancuri umflate.

Dânsul se sprijină de portiera mea vraiște si caută lucruri suspicioase prin dezordinea dinăuntru. Eu mă dezlănțui în cel mai sincer monolog către divinitate.

Facem schimb de mirosuri cu Reprezentantul, ca și cânii antrenați; lui îi aduce a mâncare afumată, substanțe de spălat și dezinfectat, mie îmi adie iz de parfum acru purtat o zi întreagă pe uniforma prăfuită.
- Aprindeți luminile, Doamnă, îmi zâmbește binevoitor. Călătorie plăcută.
Apăs acceleratorul, înviată subit și mă întreb, dacă numai la faruri se referea….

miercuri, 17 septembrie 2014

O șansă de ciocolată IV



(Continuare)



Dina deschide un ochi direct spre geamul la care aude vrăbii ciripind și de unde pătrunde multă lumină. Vrăbiile ciuculesc harnic din pâinea uscată, apoi își înmoaie ciocurile în solnița de sticlă. Prin pereții solniței ciocurile arată de două ori mai groase. Bună idee de schiță. Lumina intensă îi închide forțat ochii și dânsa luptă slabă cu somnul și razele insistente, să memorizeze culori și dispoziția de lângă solniță, pentru ilustrațiile la ultima carte. O amuză mutanții flămânzi. 

Se dezvelește de plapuma caldă, merge la baie, dă de nota lui Monroe - „li-mi-te, fără li-mi-te, ar însemna să apeși acceleratorul cât îți dorește rânza, înțelegând că riscul de impact crește, dar nu neaparat se produce.”  Își amintește cum ieșise pe frigul de ieri spre clinică și motivul nesocotit din care n-a ajuns. Altădată s-ar fi gândit de două, de câte ori ar fi avut nevoie înainte de a o face atât de lată. Dar în ultima lună a realizat că pur și simplu nu are timp de gântit, trebuie să-l consume tot, absolut, pentru simțit. De aceea s-a lăsat dusă de val, cu un necunoscut simpatic, pe străzile pline, prost curățate de zăpadă, cu pâraie  de noroi și nisip laolaltă, el încetinind, să nu ridice în aer stropi murdari, mai ales, nu spre trotuarele pline de lume aranjată, grăbită, dragă ca orașul. Dina se uita în fețele lor nebănuitoare că cineva îi iscodește cu admirație și oleacă de invidie, pentru că dânșii măcar nu știu cât le-a mai rămas să le bătătorească.


Uneori așteptăm un sunet pe care trebuie să-l facem. Nu vine și nu-l facem. Își pune un ceai, mai are halva, scufundă o felie de pâine în toaster. Bucătăria se umple pe dată de arome și viață. Viața cu miros de halva, pâine coaptă și ceai din ierburi îi pare scumpă. Plină de loc și pentru alte lucruri frumoase. Scurtă. E tocmai ora nouă, nu sună nimeni. În ultimul timp o sună tot mai puțină lume, drept că au căutat-o mulți după ce s-a auzit de diagnostic, i-au pus întrebări delicate, au consolat-o compătimitor și au dispărut. Cred că pentru totdeauna.


Dacă el nu sună, n-are de ce-și face griji, nici de ce-și pune întrebări. Are în schimb motiv să se bucure de întâlnirea lor absolut întâmplătoare și de câteva momente intense de admirație și interes, trăite împreună. Sorbește din ceai, se uită la vrăbiile de după geam, la idilicul dejun și nepăsarea lor inocentă.


Mai răsfoiește prin momentele din ziua de ieri. A uitat s-o sune pe Laura. Caută telefonul, dă de 18 apeluri nepreluate de la mama, de la Laura, de la Ana, tanti Silvia, necunoscute, private - silențioase.

- Bună, Lăurel. Scuze pentru ieri.
- Cine-i tipul?
- Încă n-am idee.
- Și de când urci tu în mașinile tipilor de care n-ai idee.
- De două zile.
Laura tace, își dă ochii peste cap, rasuflă abundent, zâmbește sarcastic, dar mai găsește puțină înțelegere sedementată sub nămetele de indignare și își îndulcește vocea:
- La medic ai fost? 
- nu, am fost la internat.
- Care internat? Pentru ce?
- de pe Cuza Voda. Mitru, de care n-am idee, avea de dus niște lucruri pentru copiii de la internat, l-am însoțit. Când ieșisem nu-mi mai rămânea timp de Clinică. Am timp, Lăurel, sau nu mai am deloc. Ce mai contează...
- Hai, îmbracă-te bine, acuș ajung la tine și mergem împreună.

***



Mitru ia lucrurile așa cum vin. Le gândește, evident, le dă timp să se așeze la locul lor. Deduce, în loc să pună întrebări. Se lasă dus de val pe unde îi ajung puteri să vâslească, abandonează barca, dacă-i pierde controlul. Dar uneori vâslește din pură plăcere.

Mătușa Veta îl cuprinde și-l sărută ca pe propriul fiu, o surprinde compania lui, ochioasă cu zulufi roșcați și zâmbet cald. Se uită iscoditor când la unul, când la altul de parcă ar asorta două haine pe care vrea să și le cumpere din Jumbo. Aparențele o mulțumesc, îi îndeamnă s-o urmeze spre clasa zgomotoasă.

- Haideți, să-i vedeți, ei cadouri mai primesc, dar oaspeți foarte rar.

Cât Mitru se gândește la o scuză să plece, se pomenește în sânul gloatei curioase, oprită brusc din zumzăit, țintită în fiecare moleculă din care-i făcut. Simte că și-a pierdut vâslele sub val, se așează, cuminte, pe ce găsește liber și mulțumit că Dina pare în largul său.

Dânsa salută, se apropie, zâmbește, strânge mânuțe scrise de pixuri albastre, ciufulește chici încâlcite, se schimbă toată pe dată în altă femeie deschisă și clară, stăpână pe ceea ce zice, simte și face. Desenează pe tablă o văcuță albă, își leagă ochii cu eșarfa bej și încearcă să-i adauge, oarbă, coada. Copiii țipă de bucurie, o ajută și o zăpăcesc cu „Stânga!”, „Dreapta!”, „Sus”, „Jos!”

Lui Mitru, rămas în umbra atenției, îi revine pe rând curajul, ironia și plăcerea de a o privi.

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...