miercuri, 25 iunie 2014

Post-message

Discuțiile noastre scrise în ferestruica din stânga-jos a monitorului, seamănă, într-un fel, a teste de stare și morală. Diferite de contactul viu, cu partea lor bună și cea sub așteptări, ne potolesc foamea de comunicare și anesteziază dorul.

După ce închid și rumeg literele care au format cuvinte, au pretins să transmită idei, dar s-au plimbat încolo-încoace goale de sentimente, realizez că ferestruica e doar o momeală, o gumă de mestecat antrenând mandibula, lăsând un gol aromatizat în stomac. Rămân la fel de pustie la patru mii de kilometri de dor, fără a-ți spune cel mai important lucru:

„Dacă găsești puteri să-ți îndrepți colțul buzelor într-un zâmbet senin poate nu întotdeauna înseamnă că ești bine, dar uneori demonstrează că ești mai puternică decât necazurile care te hărțuiesc nemilos din toate părțile. Să le numim politicos „necazuri”, pentru a evita trimiterea directă la oamenii care îți perforează accidental viața, fără a se sforța să însemne ceva, cărora nu le pasă de existența ta, nici dacă ești bine sau mori pe dinăuntru, acei care ar împinge cu mâinile goale pământ peste sufletul tău sângerând.” SEND

Sper ca aceste gânduri să valoreze măcar cât a zecea parte dintr-o îmbrățișare și cât a mia dint-o seară petrecută împreună.


joi, 12 iunie 2014

Trăiască medicina spaniolă



Cum îmi ajunge cuțitul la os? Dintr-o înțepătură precis n-ajunge. Mă pretind o femeie deșteaptă, reținută, pozitivă, unii mă cred educată și nu-mi place să-i dezamăgesc, alții pur și simplu cred că n-am motive de supărare în viață și degeaba cred.

În mine trebuie să tai fin, și insistent să cuprinzi mai multe zone sensibile si să o faci conștient, direcționat spre os, pentru că acele cazuri neintenționate le trec filozofic cu vederea.

Ultima întâmplare care m-a scos cu desăvârșire din pepeni a fost o vizită rutinară la medic, de fapt se pretindea a fi una/unică/o singură dată, dar s-a transformat într-o adevărată odisee.

Deci în Spania civilizată, să nu uit să menționez și europeană, copiii ca și cei din toată lumea trec examene medicale obligatorii periodice, la un an mai des, iar după tot mai rar, la fiecare examen copilul se vaccinează, conform programului unic de vaccinare. Formalitățile acestui examen se pun în seama surorii medicale. Medicul examinează, sora medicală, notează și vaccinează.

Vizitele nu sunt programate, trebuie să mergi la Policlinică să lași Fișa la informații și să ceri programarea, să treci a doua zi și să-ți iei fișa cu programarea. Dacă nu-ți convine data sau ora, o mai lași odată și tot așa pana prinzi ziua și ora convenabilă, în fericitul caz că sora medicală n-are treburi mai importante sau nu uita sa treacă pe la Informații pentru a face programările.

Deci acum vreo două luni am lăsat Fișa feciorului meu la Informațiile Policlinicii, cerând o programare pentru examenul medical de la 6 ani. A doua zi n-am avut noroc , m-am dus peste încă doua zile ca să aflu că îmi făcuse programarea pentru 22 mai, zi în care copilul avea o excursie cu clasa pe o peninsulă, excursia era deja platită și am cerut să mi se schimbe data. Mi-a schimabt-o pentru 4 iunie. Pe patru  ne prezentăm, medicul examinează, când colo, HOP! sora medicală, cu scuzele de rigoare, ma anunță că n-are vacina pregătită, îmi zice să revin vineri, după masă sau duminică, când va fi dânsa de serviciu și într-un moment i-o pune. Vineri am uitat, căci e zi de piață, cumărături, curățenie, spălat, călcat, redactat, blog, FB, Yahoo etc. dar duminică m-am dus să-mi ispășesc vina, sora medicală nu era. Dânsa poate bea oricâte cafele vrea, ieși la o țigară sau să verifice cum îi merg treburile în afacera familiei - magazinașul de hăinuțe pentru copii - așa că nu m-am încumetat s-o aștept. Luni m-am dus să văd când totuși, în perii mei, pote să pună  vacina. Dânsa supărată cred că pentru că am ignorat-o vineri și duminică mi-a indicat să trec pe la informații și să las Fișa pentru o nouă programare. Am lăsat Fișa, lucru pe care nici eu nu l-am așteptat de la mine,  în altă situație mi-aș fi scuipat tot veninul peste animăluțele agățate de stetoscopul ei.

Mirecuri dimineața n-am putut să trec pe la policlinică pentru că fiică-mea agățase o formă ușoară de gastrointerită, vomitase de câteva ori în noaptea din ajun și a doua zi o dormise cap-coadă. Spre seară totuși am luat-o în carucior și pe băiat de mână și mi-am făcut drum până la cuibul mâniei.

Obținusem o nouă dată de programare - 23 iunie. Puteam desigur să mai aștept două săptămâni această programare și cred că anume așa procedează alte femei. Dar pe mine în dimineața următoare m-au dus nervii la Policlinică.


Ce-a urmat? Fără detalii, pot recunoaște doar că sora medicală este una dintre puținele persoane care a tras concluzia că nu-s tocmai deșteapta care mă dau, mi-ar mai lipsi vreo doi ani de acasă și la câte înjurături cunosc mai bine mi s-ar potrivi munca de birjar decât să pierd timpul cu omologări și mastere. 


COPILUL E VACCINAT!

miercuri, 11 iunie 2014

Stăpâni la cârmă




Nu l-am citit pe Paul Carvel, dar mi-a placut gândul său rupt din cine știe ce context - foarte adevarat formulat, mai ales, referitor la mediteranieni: „Cine se uită lung la mare, deja plutește întrucâtva.” Dacă noi, aceștia crescuți în sânul continentului căutăm atmosferă și dispoziție pentru romantism, celor de la litoral le este suficient să deschidă ochii, să-i ridice spre milionul de nuanțe ale albastrului și se topesc în vise, deși nu-și împărtășesc cu prea multă generozitate trăirile.

Mediteranienii, ca nisipul de sub undele sărate, dau falsa impresie de statornicie, dar sunt măcinați constant de vânturi variabile.

 Își trăiesc viața plutind printe valuri cuminți uneori, alteori gata să-i acopere la primul gest neatent. 

Spre deosebire de noi, crescute între dealuri, sub cerul înclinat, dânșii au o relație convențională cu limitele și nu se preocupă de capăt, la vederea orizontului.

Vorbesc tare și n-au timp să asculte. 

Zâmbesc de fericite și de durere tot zâmbesc.

Sunt pasionali, stăpâni pe instincte. 

Privesc înflăcărat, dar nu pârlesc cu privirea. 

Își păstrează lucrurile și gândurile în ordine.

Preferă culorile vii, mult alb și albastru. 

Nu-și acoperă capetele nici nu le apleacă în zadar. 

Sunt stăpâni pe vasul lor și nu lasă cârma în grija altora.


vineri, 6 iunie 2014

Bliț de cursă lungă

Este imposibil să traversezi viața ancorată într-un singur sentiment, fără momente anapoda e imposibil să te bucuri de cele frumoase. O fi acesta prețul vieții: să pierzi, să fii trădată, înșelată, să te doară de boală sau pe dinăuntru până la lacrimi. Numai cu timpul îți dai deama cât de puțin contează prin ce treci și cât de mult importă cum le treci, cum reacționezi, cum le stăpânești pe toate, ce gânduri semeni și crești, să te vindeci. Dacă te apuci de colecționat răni sângerânde vei trăi ca o pasăre rănită, incapabilă să mai zboare vreodată.

Poți să-ți cumperi o haină nouă, o ojă deochetă, o înghețată, să stai la un ceai cu o pereche de urechi libere, să fugi, să te ascunzi de oameni, de tine, să faci terapii și yoga, și jogging, dar nimic n-o să-ți injecteze mai multă poftă de viață decât o nouă dragoste.

Cel mai frumos detaliu al unei relații este primul scurt circuit, produs, evident, la primul contact. Ori primul scurt circuit, în general. Pentru că se întâmplă uneori să cunoști omul de mult timp, să te macini în aceeași sită, să treci prin același dârmon, dar nici să-ți vină în gând că te-ai putea îndrăgosti.

Magie există. Fiecare o simte în măsura în care este pregătit și descis să o simtă. Momentul în care te asaltează fiorii și este adevărata magie.

Dacă fiecare dintre noi suferă de nebunie, într-o formă nepericulos de ușoară, tind să cred că forma aceasta erupe autentic de frumos în momentele de scurt circuit. Când par în plus palmele cu tot cu brațe, de nu știi cum să le stăpânești, mai ales, unde să le bagi, dar, în același timp, nu-ți ajung numai două brațe pentru a atinge și a cuprinde. Când nu poți lega două cuvinte, uiți în ce limbă vorbești și dacă vorbești în fapt, dar îndrugi necontrolat gogomănii, pentru care ți se face rușine pe loc. Când nu-ți ajung ochi să admiri, nici nări să-i înghiți mirosul. Nici aer! Nici o viață să te saturi de iubit.

Credeam în magie și eram sigură că în viața mea acest lucru trebuia să se întâmple ca un bliț sau deloc. Eram oarecum pregătită pentru deloc și nu m-ar fi preocupat, dacă statutul meu nu i-ar fi preocupat atât de mult pe cei apropiați.

Noi ne-am văzut o singură dată și jumătate. În total, două ore, cu tot cu floare, cafea, dialog despre nimicuri, schimb de telefoane (mătincă și de adrese). La a doua întâlnire eram aproape căsătoriți.

Ne-am căsătorit. Am plecat departe cu un bărbat necunoscut, dar al meu. În primul an, mama, care știa cel mai bine că nu-i suflu nimănui în borș, se uita preocupată la toate microbuzele ce veneau de la Chișinău, dacă nu mă întorc cu valiza, pe totdeauna. Tata tot nutrea un grăunte de neliniște, care niciodată nu încolțește în vorbe goale.

Au trecut 7 ani de la bliț. Pe mama n-o mai preocupă microbuzele, tata și-a scos de pe suflet neliniștea. Ne leagă două SENSURI superioare ambițiilor, diferențelor de opinie, convingerilor; apartenenței etnice și politice; o zeamă dreasă ca la soacră-mea acasă și ziua de azi.

miercuri, 4 iunie 2014

Calc spre evoluție

Calc. Cât calc nămete de rufe, mă gândesc. Calc îndelung și așa de mult timp am de gândit că ducă-se pe pustii ce amar de gânduri îmi năpădesc mintea. Poate unele femei iau treaba asta ca pe o terapie, precum li se întâmplă și bărbaților la pescuit, în timp ce țin undița își deconectează creierul. Pentru călcat e suficientă măduva, fără sistemul central și răbdarea antrenată. Mie călcatul nu-mi place din două motive practice: unu - temperatura, fie și recomandată, deteriorează hainele; doi - după ce termin călcatul ar trebui să tai cablul de la fier si să-l port în buzunar, ca să nu mă urmărească gândul că a rămas conectat.
Omenirea a evoluat, poate nu direct, dar indiscutabil de la gânditul femeii în timp ce se necăjea cu vreo muncă rutinară neplăcută. Datorită, probabi, unor asemenea reflectări fertile a trecut ceaunul de pe plita încinsă de vreascuri la reșoul electric cu autoinducție; așa s-au mutat produsele din beci în frigider și congelator și din același motiv au peregrinat rufele spălate în iaz spre mașina automată. Femeia o fi sperat să-și facă timp, bărbatul a căutat să-i facă ei timp liber  pentru amândoi. Ce-a ieșit din buna intenție și prețiosul efort? Evoluția! Timp le ajunge tot mai puțin de plăceri, fie și mici. Dar culmea ironiei - dintre toate invențiile și tehnologiile cel mai tare s-a scumpit timpul.

Călcatul mă nenorocește. Când, Dumnezeule, am să trăiesc ziua sfântă din SF Star Wars, să port ca o ființă evoluată combinezon cu butonașe fosforescente licărind pentru toate ocaziile și situațiile de viață, să nu-mi bat capul de modă, asortat, anotimp, spălat, înălbit, călcat, aranjat.  Când oare s-ar putea transforma cei 12 metri pătrați de garderobă plină cu dulapuri, dulapuri năpădite de rafturi, rafturi tixite de rufe, într-un unger de meditat, de amintit, de iubit, de visat, de trăit, la urma urmelor...

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...