luni, 19 mai 2014

Sportul de la par



 Totul începe de lângă par, atunci când nu mai rămâne nimic din funie. Parcă ai admite, vorbind la general, că omul este în stare de orice, dorință și voință să aibă, dar, de fapt, dorința și voința sunt niște complemente anemice ale necesității.

În cazul meu particular totul a  început de la o pereche de  adidași oribil de roz, cu șireturi verzi și mai deocheate, primiți în dar cu aluzie fină - deci era vorba anume de ceea ce mă preocupa - ajunesem la par, mai multă în kile, mai nesigură, demoralizată. Îi despachetasem cu grijă și i-am lăsat pe o poliță goală în garaj. Nu mă încumetam să-i aranjez printre încălțăminea mea de altă ținută și esență: sandale, târlici, papuci. Eu sport n-am făcut niciodată, în Moldova - pentru că nu-mi ajungeau bani de asemenea plăcere, acum realizez, că nu insuficiența banilor rezulta de vină, ci faptul că viața mea acolo era un sport continuu din categoria luptei … pentru existență, iar poposită pe literalul mediteranean nu-mi ardea de sport din motive mult mai serioase - aducerea pe lume a copiilor, bunăoară.
O săptămână încheiată am evitat să-mi împiedic privirea de poliță și de conținutul său roz - străin, m-am tot gândit cui să-i fac cadou, apoi, dacă-i mai pot schimba, restitui, da de pomană. Până la urmă a învins spiritul gospodăresc și practic, tot ce intră în casa asta, din intenții bune și costă bani, trebuie să-și valorifice rostul. Am scotocit  prin dulap un tricou și o pereche de șorturi și am ieșit să trag o gură de aer. Până la gura ceea de aer nici nu bănuiam câtă lume iese în sătucul meu de la capătul, literal, al lumii să facă exercițiu. Singuri, perechi în grup, merg, aleargă, tac, vorbesc, bârfesc, se agită, gândesc, respără, transpiră. Te copleșește admiratia pentru lumea cu voință, dorință, dar mai ales ajunsă la par, care iese zi de zi să se ardă la propriu - grăsime.
Dacă prima zi ieșisem din curiozitate, în a doua m-a mânat preocuparea și nedorința ca armata de consăteni, care mă văzuseră în ajun, nu cumva să-mi pună la îndoială responsabilitatea, dar mai ales, perseverența. Cel mai greu în sport este, ca și în eșecurile amoroase, să supraviețuiești prima săptămână, apoi te deprinzi, deja ca într-o idilă - devii curioasă la ce te poate duce, te face dependentă, te împătimești, când simți schimbarea, nu te mai poți opri. 

Există viață fără sport, dar dă-o-n-colo de asemenea hal de viață, mai ales după ce schimbi un mănunchi de prefixe la vârstă și mai vrei să porți hainele preferate, să te placi, să te simți în armonie cu sufletul, ironic vorbind, mereu la aceeași vârstă.

vineri, 2 mai 2014

Despre Jdojină și Mediterană





Azi mi-am amintit de Gâligan și Călugăra, Jdojină și Ruptură - dealuri de porumb și vie de la noi din sat. De fapt, îmi amintesc des, și cu cât mai mulți ani adun, cu atât mai des îmi amintesc de copilărie.

Mama ne lua la prășit, să nu dăm foc la casă ori să nu ne scape singuri la Prutețul mâlos, despre care legendele povestesc că o fi fost plin de lebede și nuferi pe vremuri. Două ore consumam în drumul dus-întors, cred că și apa o terminam înainte de ajunge la osaibă. Pe urmă aduceam de la izvoare. Pâinea mâncată pe deal părea mai bună decât acasă. Soarele frigea nemilos, ajutam la plivit, dar ne făceam timp și de pozne.  În zilele celea, blestemam pe oricine o fi scornit prășitul, socoteam cât aș rezista fără mâncare și implicit urzeam tehnici de eschivare de la tras sapa.


Deci mi-am adus aminte de Jdojină, pentru că am avut de vopsit o casă, copiii urmau să-și petreacă ziua cu tata, la plajă. Când eu tencuiesc, ei merg la plajă. Nisip fierbinte, briză, zefiri, valuri azurii - Mediterana - într-un cuvânt. M-am trezit cu noaptea-n cap, am  umplut lada izometrică de gustări, apă, sucuri și fructe, așteptam să se trezească, le-am servit dejunul, am urcat în mașină, tata a pus discul cu Ionel Istrati
, copiii au preluat Eu numai-numai... cu accentul lor spaniol. Mihail s-a oprit din cântat și a întrebat bănuitor:

- Unde ne ducem? Iarăși la plajă?


Tăcerea noastră i-a dat de îmțeles răspunsul afirmativ, ochii i s-au împăinjenit de tristețe. M-am văzut pe mine în ochii lui, alergând desculț prin Jdojină, colbăită și făr-de-griji, cu numai treizeci de ani în urmă. Dacă i-aș povesti acum despre copilăria mea pe dealuri, întâlnind seara turme de vaci și capre, plimbându-mă pe bara de metal a căruței, mâncând fructe de pe copaci și, mai ales, despre iernile la saniuș, cu zăpadă multă, pe care el n-a călcat încă niciodată în viață, precis că m-ar invidia.

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...