duminică, 27 octombrie 2013

O șansă de ciocolată I

Chișinăul e plin de fete îmbrăcate ca la prima și ultima întâlnire: să arate totul în puține cuvinte, cine știe pe-ale cui gusturi, că de ale lui nu se apropie. Ele de dânsul da, ca zburătoarele mici de un borcan cu miere, destupat. De la bordul acestui automobil numai în Amsterdam ar fi avut mai mult succes, drept că și la preț mai mare. Până una alta Chișinăul e tot un fel de Amsterdam - primăvara, Veneție - când plăuă, Norilsk necurățat, când ninge. Dar în orașul acesta, ca nicăieri în lume, mai poți întâlni femei cu sufletul neatins de viermele consumist, care n-au învățat a trăi cu ziua de azi, speră, sunt rănite, iartă, se vindecă, iubesc, visează, așteaptă.

Mitru oprește la Bucuria, scoate lista lui maică-sa și o bancnotă galbenă. Înaintea lui, o duduie cu capul plin de cârlionți roșcați cere trei zefiri, oleacă de ciocolată neagră și napoletane cu halva. Îi întinde vânzătoarei un pumn de lei șifonați, zâmbetul cald (nu lui) vânzătoarei (pe el nici nu-l observă ori o face intenționat), îi descoperă șiragul de dinți albi ca laptele, aranjează cumpărăturile cu grijă în torba cu buburuze, se întoarce și pleacă.

Ce mai aștepți de la o femeie, dacă îți lasă o primă impresie bună? De la o femeie frumoasă. Înainte de a deschide gura. Înainte de a-i căuta profilul în Facebook  vezi ce scrie și ce distribuie, ce filozofie împărtășește și cine i-s prietenii, ca să-ți dai seama cu ce scară de valori ai de a face. Aștepți să te convingi că impresia o să dureze până la adoua și mai apoi.

Mitru își caută prin buzunare telecomanda de la BMW-ul murdar, prost parcat. Demult trebuia să fi ajuns în alt capăt al orașului. Pune pungile în portbagaj, și jacheta pe bancheta din spate, caută spre stația de vizavi. Cârlionții roșcați dispar după troleibuzul oprit în stație. Înseamnă că așa a fost să fie. De obicei nu se lasă manipulat de destin, nici de sfinți cu toți mucenicii. Mătincă nu-i cazul. Îl încearcă o cumpănă de ezitări, străină lui. Gata să deschidă ușa, aude vuet de transport pornit, răsucește mecanic capul. Cârlionții n-au plecat. Mitru se întoarce tot, după propria privire, agățată de fetișcana cu eșarfă bej. Traversează cele două benzi aglomerate, urcă după dânsa în troleibuzul nu știe nici el ce număr. Se așează în spatele ei. Trăiește un moment de absolută desprindere de rațiune. Ca la finiș, deși ar trebui să se concentreze de un start. La prima zvâcnire a troleibuzului realizează în ce situație ridicolă s-a pomenit,  nu c-a urcat într-un transport public fără bani, ci pentru că idee n-are cum să-și motiveze pornirea, ce să-i zică, dacă prinde la curaj s-o abordeze.

Taxatoarea trece preocupată, obosită, poate nu-l observă și Mitru răsuflă ușurat, ca în primul an de facultate, dar la întoarcere își dă seama de scăpare. Îl fixează dojenitor, să scoată banii, cât îi bună.

-Scuzati, am uitat portmoneul ... în altă haină, zâmbește vinovat, femeii nu-i arde a glume, În sfarșit unul potrivit de revărsat toată indignarea despre iepuri neobrăzați, salariul său mic, orarul necruțător, orașul aglomerat, situația economică din țară și mama ei de integrare europeană cu ditamai hojmalăi nerușinați.

-Pregătiți-vă să coborâți, domule! Altă dată să nu vă uitați si capul în altă haină.

Ei! fraza asta cu uitatul capului, nu-i pare deloc spirituală, în condițiile create se simte mai degrabă  acel călăreț, care deloc nu-l are. Cârlionții roșcați rămân neclintiți. Măcar bine. Dar, de fapt, nu-i bine deloc. El nu cunoaste pe nimeni în troleibuzul acesta mergând spre cine știe ce destinație. Și ca să facă măcar oleacă față propriei demnități, se încarcă de tupeu și îi atinge umărul drept:

-Scuzați, puteți să-mi împrumutați doi lei, înainte de a face cunoștință?

Dina reacționează pregătită parcă de această cotitură.

-Iată, îi întinde un pumn de monede calde. Mitru le înmânează ca pe o estafetă de ispășire taxatoarei nedumerite. 

-Și numărul dumneavoastră de telefon, vă rog, să vă întorc datoria.

-O să mi-o întoarceți în ciocolată, evident.

-Atunci trebuie să achitați si drumul înapoi, pentru ambii, evident. Deși prefer să facem o plimbare pe jos.

Dina coboară. Și Mitru, îi pare neașteptat de ușoară cucerirea. Îi pare numai, căci o coafura dezordonată, nu înseamnă și gânduri în paragină. 

-Nu vă deranjati, am glumit de ciocolată, e stația mea. 

Iarăși se întoarce să plece. Mitru pornește după dânsa, cu jumătate de pas întârziere. Pentru că nu-i vine nici un motiv convingător, s-o oprească, nici să se oprească însuși din acest joc ridicol. S-a luat după prima coafură colorată, șirag de dinți ca neaua, basma bej, picioare în dres fin. Slăbiciune de băiat nepupat. El doar are oleacă de ani trăiți și un curriculum amoros de răsfoit cu răbdare. O apucă de brațul liber:

-Stai, dacă ți-ai dat seama, poate merit totuși o șansă. Poate o merităm amândoi.

marți, 15 octombrie 2013

priETERNie




E mai greu
să asculți un prieten, decât să-i vorbești,
să-l înțelegi, decât să-l asculți.
să-l păstrezi  decât să ți-l faci.

N-ar trebui, dar e cu putință să trăiești fără dragoste. În pană de afecțiune. Un timp. Mult timp. Să crezi că iubești, apoi să nu treacă proba timpului. Pentru că valul (sau timpul) ți-a dărâmat castelele de nisip. Ori să iubești, fără să-ți dai seama, nerealizând c-a fost adevărat și cât de adevărat a fost.

Mai greu e să trăiești fără nici un prieten. Poate ar trebui, dar oare-i cu putință? Orice conexiune umană, de la una soldată prin acte sau sânge, până la cea întâlnită în drum, consumată pe o bancă în parc, la coada unu-i ghișeu, contează pe dorința mutuă de a fi disponibil și receptiv. Fără a aștepta reciprocitate. Dezinteresat se întâmplă în copilărie, probabil și în adoliscență, la unii doar; până mintea înepe a alege relațiile consumist.

Omul se cunoaște după prieteni, mai lesne decât după ce dă dintr-însul și ce bagă în sine, decât după cum pare și cum pretinde a fi. Cu înțelepciunea populară nu te pui. Și cine știe dacă averea adunată, cursurile frecventate, îl definesc mai bine decât îndemânarea de a menține o relație.

Cunoștințele mele recente sunt doar ocazionale și cam scurte.  Două-trei fraze despre timp, sanatate și copii, între Salut și La revedere. Nici nu mă opintesc în fond să înod firele. De trăinicie se preocupă timpul.

Eu n-am nevoie să fii alături când o să-mi fie greu, pentru că nu te-am angajat pe post de serviciu social, psiholog, psihiatru, medic ori ofițer la Situații Excepționale. Când o să-mi fie greu am să-mi strâng singură puteri, să-mi revin. Vreau să te găsesc atunci când am să te caut, când am să intru în starea ceea de vorbit o noapte întreagă. De ușoară amețeală de la o bere brună, să nu-mi pese cum arăt. De râs, de plâns, de amintiri, de tăcut și gândit în voce. Mai ales pentru siguranta că toate cele spuse și nespuse vor rămâne sigilate, ca după ușa celei ma sigure bănci.

miercuri, 9 octombrie 2013

La vârsta de bărbat



Mai nou, am înțeles că bărbații devin înainte de cinci anișori. Dacă stărui pe ideea că a fi bărbat sincronizează cu a fi responsabil. Nu că femeile n-ar fi, dar le stă mai bine ușor inconștiente.


Mă necăjeam să-mi amintesc momentul în care mi-am dat seama că băiatul meu gândește. Pe noi de bărbați, exceptând fiziologia, numai asta ne deosebește. Nimic, nici un moment de relevanță. Cam devreme de uitat, livresc vorbind, de arhivat amintirile în lădițe impenetrabile, dintre acelea cu tot cu diagnostic, accesibile doar la preț de medicație prescrisă. Mai ales înainte de patruzeci (de ani nu grade).


Întotdeauna a fost la fel. S-a născut gândind. A adăugat repde centimetri și kilograme (prea repede, o poate confirma orice mamă), a deprins să fie independent în treburi serioase, periculoase și mai ales șotii. Eu eram permanent, dar adeziv, în preajmă. Și, sincer, l-am îndrumat în toate, afară de ce și cum trebuie să gândească.


***
Azi.

Facem temele pentru acasă. El concentrat, eu preocupată. Desenăm, numărăm, calculăm, scriem, semnăm și punem data.  Eu zic opt, el pune nouă. Încerc să-l corectez, el mă ia cu binișorul (și aceasta  tot e o calitate de bărbat autentic, pe femei le bântuie nervul, înainte de motiv):


- Mamă, noi azi am rupt foaia din calendar. S-a terminat nouă.


Cum am reparat situația? Evident, ca o muiere inconștientă. Moartă în păpușoi:


- Trebuie să ne cumpărăm și noi un calendar ca la școală, că al nostru întârzie. 


Bine că ignoranța mea se dizolvă în umorul lui. Sper.


miercuri, 2 octombrie 2013

Tic-taaac

Unu arată 07:04, altul 07:07, celălalt 07:03, în antreu stă, iar pe cel  din bucătărie, l-au programat copiii: 13:42.

Știu exact care și cu cât se grăbește, unde trebuie să mă pornesc la timp și când pot folosi minutele din rezervă.

La medic de exemplu, nu e necesar să fiu punctuală, nici dacă-s prima pe listă. Cronic începe audiența mai târziu. Dacă am programare după 11:00, pot să-mi iau o carte. Azi nu mi-am luat, ajung la opt și sper să nu-mi ies din pepeni că suntem chemați ca niște calorifere naturale, să încălzim sala de așteptare.

În față se așează un moșnegel de vreo 80 de ani. De la a doua încercare. Nu-l ascultă picioarele, nici brațul teafăr. Fixează ușa semi-deschisă apoi degetul său bandajat, se uită la mine de parcă l-aș fi intrebat ceva. După 80 de ani probabil se citește mai mult în priviri, ori gândurile se aud mai clar ca glasul.

-O să-mi scoată ațele de la degetul mare. Am programare pentru ora 09:00.

”Cum pentru ora 09:00? Abia-i 08:10”. Îmi feresc privirea să nu-i dau de bănuit. Bătrânul se uită, des, insistent la ceasul cu cifre mășcate. Medicul iese, invită conform listei, se uită la bătrân, la ceasul lui și pronunță numele meu:

-Intrați, doamnă, luați loc. Reacționez aproape odată cu ordinele lui. Intrați și dumneavoastră, domnule, treceți după paravan. Scuzați, Liliana, n-o să dureze.

În timp ce aud zornăit de instrumente metalice pe masa de sticlă, medicul se adresează:

- Mai aveți astăzi vreo programare la alt medic? Păreați preocupat.

-Ah, nu. Am o întâlnire la geriatrie. Instrumentele se opresc de zornăit, se lasă o tăcere scurtă. Cu soția mea, servim dejunul împreună.

- Cum se simte?

- Are sindromul Alzeimer.

- Se supără dacă întârziați?

- Demult nu-și mai amintește cine sunt, de cinci ani nu mă recunoaste.

Medicul de familie o face pe psihologul, repetă ultimele lui gănduri pe un ton mai grav:

- Cu toate acestea dumneavoastră continuați s-o vizitați în fiecare dimineață și să serviți cafeaua împreună.

Bătrânul trage mult aer în piept. Adânc. De parcă înghite tot aerul din încăpere. De parcă nici mie, nici medicului nu ne-ar mai rămâne oxigen de respirat.

-Ea nu-și mai amintește cine sunt, dar eu încă îmi amintesc cine este dansa și încă o iubesc.

Mă uit instinctiv la acele aurii ale ceasului meu vechi, la ridurile de sub el, nu înțeleg ce oră e, nici ce caut aici, de ce ascult și ce aud. Nu întârzie nici nu se grăbește.

Mă bucur, sincer mă bucur, că dacă o să mă apuce și pe mine vreodată sindromul și vom fi ambii vii, fie chiar cu dejetul mare spintecat, voi avea cu cine servi dejunul. N-am nici un motiv să nu nutresc speranța.


Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...