miercuri, 11 septembrie 2013

Mama-i tare mândră de tine

I-am pregătit o rochiță albă pentru prima zi. Las` s-o faca praf și pulbere, m-am gândit. Numai o zi e prima. S-a trezit ca o pisică șifonată, s-a uitat cu un ochi semideschis la dantelă, poate i-o fi plăcut, dar parcurge o perioadă de negare iremediabilă, așa că s-a stropșit :

- Asta, nu!

Eu mă gudur pe lângă dânsa, ca pe langă un oușor clocit, ”dar poate...”, ”dar dacă...”, sincer, cu nimeni nu-mi irosesc atâta orgoliul și cine se apucă de călcat rochii volănate cu un sfert de oră înainte de ieșire. Sfertul de oră ajunge lejer pentru degun cu desene animate, căci pragul casei noastre e-n pragul grădiniței.

Așa că mă aliniez resemnată, ca vânzătoarea ce vrea să-și vândă marfa cu termen scurt de valabilitate, lângă dulapul vraiște:

-Asta?

Uneori am impresia că-mi seamănă mai mult decât partea mea stângă cu dreapta. Nu se uită, dar cred că-mi intuiește nervul  la capătul răbdării:

-Da.

Calc. Repede-repede. Ea mănâncă tăiței cu crenvurșt ras și smântânică. El, ca un copil obișnuit, lapte cu cereale.

Ieșim ca trei săgeți scăpate din arc. Îl petrecem pe badea la colegii lui, rânduiți în așteptarea profesorului.
Așteptăm cumincioare să intre cei de patru și cinci ani, ne luăm de mâini și înaintăm spre clasă, Profesorii observă oaspetele cel mai mic ș-o salută. (Noi azi mergem la întâlnirea individuală cu profesoara, o să stăm numai jumătate de oră, ea poate crede că așa va fi în fiecare zi.)

Îmi strânge două degete cu mânuța umedă și moale:

-Mamă, mie nu mi-e rușine și n-am să plâng.

Of, dar eu îmi mușc colțul buzei, că mă înec în noduri.

- Mama-i tare mândră de tine, pui scump.