duminică, 3 martie 2013

Până la fericire nu-i decât un pas de iubire

”Până la fericire nu-i decât un pas de iubire...” 

Oare unde o fi citit asta? Pe pereții din rețea, ori în vreun blog.

În cartea de pe noptiera ei, dar și în cea din geantă contemplările despre iubire evită concizia de doi bani. Replicile spirituale din capul Lorei sunt gunoi de rețea. Se  uită la șuvițele reflectate în geamul plouat, și le flutură energic, de parcă ar scutura deșeul digital. Există un folos în orice pagubă. Pe lângă informare și comunicare pe apucate, relații trunchiate și emoții neconsumate își antrenează memoria cu folclor like-uit. Atinge geamul rece cu obrazul.

Și de ce anume aceasta frază și-a amintit-o acum? Chiar de ce mereu îi vin cele mai nepotrivite gânduri în contexte improprii.

Încă o cafea fără pereche, la gust și de fapt. Bărbații care îi plac, n-o văd, pe cei care o plac nu-i vede ea. Un fel de asincronism optic, lua-l-ar naiba, tare frecvent după treizeci. Și nu-i vorba că n-are cine și unde-o vedea. E atât de la vedere, ca un exponat de muzeu cu inscripția Nu atingeți!
Urmărește ușa blocului de vizavi, o fi uitat-o cineva deschisă. Vântul izbește cu putere, nu-i ajunje o nimica toată s-o inchidă. Nici ei nu-i ajunge un efort infim, să spargă vitrina, ori gheața după care s-a baricadat.


Lumea își alege locuința pentru zonă, infrastructură, comodități, la urma urmelor pentru preț, dar ea a ales-o pentru fereasra aceasta de trei metri ș-un pervaz bun de culcuș. Nu-i zi să nu-și aducă între toporașii albi cafeaua și gândurile. Din fereastră vede viața unei bune părți de oraș și pe cea de sub nas.

Pe scara ei locuiesc o pereche de bătrâni și două jumătăți de familie: o văduvă cu doi feciori, maturizați înainte de vreme și un cineva - nici însurat, nici celibatar. Îi aude de două ori pe zi ușa, în timp ce dânsa se spală pe dinți. Ironie ori nu, cam aceasta-i imaginea demografiei naționale în miniatură.

***
E vineri!  Și miroase a primăvară. Doar miroase, încă-i frig ca iarna; umed, zăpadă cu noroi, sreșini picurând.

Numai din disperare femeile își sacrifică confortul pentru ținută; puțin gîndit, să nu zic nebun, îndrăzneț, să nu zic, deocheat. Cu tot aerul rece și norii zburliți, Lora poartă mantou, cizme, ciorap și pălărioara din fetru de lână. Vântul i-a pipăit tot ce a putut atinge. Cam necalculată ideea de-a se plimba o stație pe jos mai ales după 19.00, a încleștat-o răceala umedă. Întețește pașii spre căldura de acasă. Țopăie grăbită printre băltoace, cu gândul la pervaz, la cafea... Nu, azi o să sărbătorească de nevoie Mărțișor și primăvară. Și-a amintit de sticla de tărie, uitată în debara de la Crăciun .

Scoate cheia cu două degete nesupuse, dibuiește iala, dă s-o întoarcă, nu reușește, suflă în palmă, încă o tentativă. Forțează ușa cu umărul drept, se întoarce și cu stângul, zadarnic. Lovește necăjită cu pumnul. Își dă seama ca i-e peste puteri,  își lipește resemnată spatele de metalul intact, pocnește cu tocul subțire. Ușa de la intrare emite un scârțăit scurt.

Mircea urcă două trepte. Aude zgomot lângă ușa lui, ridică privirea, vede o pereche de tocuri noi. Lasă privirea în jos, se gândește că-i cine vrea el să fie. Mai urcă zece trepte fără grabă, își rezervă timp pentru o salutare plină de sens. O privește pe Lora decepționat. Mircea la toate femeile se uită ca la a lui, care s-a dus acum trei ani, pe șase luni. La un an i-a trimis un pumn de bani și o listă de electrocasnice, să-i echipeze bucătăria, ca la oameni, că de nu... Nu-și mai amintea dânsul că-de-nu-uri de-acestea fără de motiv din partea ei. Și a suspectat, ca orice bărbat mințit. I-a trimis banii înapoi, și o scrisoare, unica scrisă la ai săi treizeci și cinci de ani împliniți, care conținea, din zece cuvinte, trei ”urgent” și un ”aștept”. Încă n-a încetat să aștepte.

Salută duduia, fără sens. Lora răspunde zâmbind. Se simte vinovată pentru zâmbet, intuiește și motivul deziluziei lui. De ce să se simtă vinovată? Stă sub propria ușă. Nu-i cere nimănui nimic. Își îndreaptă bretonul jilav, semn de eu nu-s ceea ce vă imaginați. ”Oare știe că locuiesc aici?”

- Nu puteți intra?

- Îhm. Nu știu ce are iala.

- Pot să văd? Mircea bagă cheia, nu-i ajunge un milimetru să intre până la capăt. Trebuie să chemați un meșter sau macaraua, daca vreți să intrați pe fereastră.

- O grămadă de alegeri...

Îi întoarce cheia. Deschide ușa sa. Se oprește în prag. Se uită îndărăt la șuvițele castanii, privirea neliniștită, care evită s-o întâlnească pe a lui. Degetele roșii de frig.

- Vreți să intrați?

- Nu vă faceți griji.

- Nu-mi fac griji. Propun. Până chem meșterul.

Când un bărbat n-are chef de vorbă, i-i mută și tăcerea. Tace și ea, îl urmează resemnată. Încalță târlicii cu un călcâi mai lungi decît mărimea ei, trece fără invitație spre peretele de cărți. Lora inspiră adânc aerul camerei semi-luminate. Miroase a bărbat parfumat cu Davidoff Hot, a cărți, a cafea cu rom și a lipsă de femeie.  Mircea dă telefoane, repetă numărul apartamentului ei, urmărește cum îi cercetează Lora rafturile prăfuite; comodă, de parc-ar fi uitat de problema cu ușa, distnsă în stihia ei. Se ridică în vîrful degetelor, se lasă în pirostrii, scoate câte un volum, îl șterge cu palma sa mică, citește pasaje la întâmplare.

- Ultima lingură de cafea din casa asta s-a consumat azi dimineață. Ceai verde beți?

Nu așteaptă răspunsul, aduce de la frigider o farfurie cu pastrama, brânză tăiată cubulețe și patru felii de pâine de secară. Pune pe masă două cești albe. Se miră de jena pe care i-o transmite prezența necunoscutei între pereții lui.

- Cum de nu v-am mai vazut niciodată până acum?

- Nu m-ați observat.

- V-aș fi observat.

Lora își dă seama că trebuie să înțeleagă ultima replică așa cum trebuie s-o înțeleagă. Nimic mai mult.

Face un pas.


Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...