duminică, 20 ianuarie 2013

Cele mai durabile idile trăiesc departe de gura lumii



Irina poartă sacou verde. Garderoba ei reflectă toate nuantele verdelui, asortată cu ochii de smarald.

Puțină lume îi mai ține minte culoarea naturală a părului. Acum e roșcată. Își scoate șuvițele de sub eșarfa de in. Stinge lumina, iese din casă. 

Salută vânzătorul de la chioșc:

-Hola, Hugo!

Hugo își ține barba în pumnii proptiți pe noutățile despre criză, șomaj și corupție.

- Hola, señorita, răspunde instantaneu, să nu piardă din vedere șuvițele cireșii, fluturate de vânt.

Nici un necunoscut nu s-ar fi gândit că fata aceasta, aparent extrovertită, în trei ani de cercetare, n-a participat la nici un botellon al colegilor, iar cunoscuții n-o invită, conștienți că dânsa mai degrabă bea bere cu cartea în mâini, până nu mai deslușește literele, decât să spurce gustul băuturii cu bârfe, aberații și hlizit. 

În acești trei ani lista contactelor din telefonul ei s-a redus de două ori. Li se mai întâmplă unora, dacă nu tuturor celor plecați în lumea mare, să-și ia cu valiza de lucruri strict necesare, relațiile strict apropiate.

Serile cu lună plină o aduc la Ebru... și nedorința de a-și spinteca sufletul în ochii oricui.

Irina crede ca cel mai bun loc în orașul acesta pentru a reflecta sunt podurile. Așa că-și croiește din cînd în când un răgaz de plimbat deasupra apei.

Podu-i lung cât firul gândurilor. Vântul atenuează zgomotul orașului savurând cafele. Mama lor de spanioli! niciodată n-au somn. Încep programul obișnuit, ca tot europeanul responsabil, la 08:00, iar nopțile îi pălește o epidemie de insomnie.

În apa neagră licăresc luminile felinarelor de pe ambele maluri. La mijloc realizează că în viața ei, ca și pe acest pod toate drumurile au fost de sens unic și a mers numai înainte. Urmărește valurile scurte, cu un fel de regret, de parcă ar imprima poze alb-negru cu fețe dragi. Exact așa le-a petrecut, inertă și impotentă.

Bilanțurile financiare sunt chestie de bărbat, o femeie e mai pricepută la bilanțuri emoționale. Iarăși ajunge să se întrebe ce s-a întâplat, ori mai grav, ce nu s-a întâmplat de-i atât de singură...



”Eu nu-s un milion de euro, să le plac tuturor, deși, în acest moment, aș prefera să fiu o bancnotă mov, decât 62 kile de mușchi și nerv.
să mă iubească cineva,
să mă strângă cu grijă,
să se teamă de-a mă pierde,
să se gândească fericit la prezența mea în viata lui.
Dacă tot fac paralela asta ridicolă dintre bani și oameni, ce rău îmi pare că sufletele noastre nu-s convertibile, ca și valuta, în orice parte a lumii. 
Când ajunsesem pe malul Ebrului, cel mai des mi se făcea dor de scrumbie, hrișcă și miere. Între timp m-am obișnuit cu mâncarea, dar tot mai tânjeam după mirosul anotimpurilor de acasă. Acum nu-mi mai pasă de arome, nici de atmosferă. Mi-e dor de mine între ai mei...”


Cînd să-i rămînă vreo șapte metri din pod, i-a venit o poftă rară de ceai verde. Dar n-o să și-l prepare singură, să-l bea singură. Cam mult ”singură” pentru o sigură seară. 

Se oprește în dreptul primului Pub apărut în cale. Observă atmosfera dinăuntru. O privire îngrijorată, nu a ei reflectată în geam, îi cercetează indiscret cătăturile. 

”De ce îngrijorată? Ah, am lacrimi.”
Își șterge obrajii, se întoarce să plece. Nu se rușinează să meargă fără țintă plângând. Mai ales într-un oraș atât de mare, în care aproape nimeni n-o cunoaște și nu-i pasă de tristețile ei.

Dar ușa Pub-ului se deschide, doi metri de bărbat făcut, cu privirea indiscretă și oleacă mahmură îi blochează calea. Caută în smaraldul umed un gram de solidaritate. Articulează într-o spaniolă de care-ți vine-a râde:

- N-ați vrea să serviți cu mine o cubată?

Și ea râde.

Ceai verde sau cubată. Tocmai ceea ce beau doi moldoveni pe malul Ebrului? Tot avea de gand să intre și dacă nu-l sperie femeile miorlăite.., nu răspunde. Intră. Se așează la masa lui.

-da eu ma pregăteam să-mi pun mintea în mișcare ca să vă cuceresc.

-da eu am citit in ochii dumneavoastră că după ceea ce-ați consumat n-are rost să vă puneți mintea în mișcare.


Nu va urma.

Cele mai durabile idile trăiesc departe de gura lumii...

marți, 1 ianuarie 2013

Ca toată lumea: despre 2012



În copilărie (asta înseamnă deja foarte demult) în casa din lunca Prutului, cu ferestrele spre satele românești, în care se aprindeau luminile numai de sărbători, îmi doream să trăiesc la o fereastră din care să se vadă toată noaptea mii de luminițe colorate; să se se audă forfotă de oameni fericiți și transport întârziat. Părinții să nu mă cheme la culcare. Nici eu să nu adorm singurică pe pervaz, ca un ghem amorf. 

Iată ferestrele, iată luminile, iată forfota. Iată insomnia. Să mă fi gândit atunci că, odată împlinit visul, nici nu mi-aș fi amintit de el, dacă nu era blogul. Oare de ce nu visam atunci la bani? Plimbat la volanul unui Lexus prin Madridul de noapte? Schiat în Alpi? Oare de ce plăcerea de la visele împlinite e atât de scurtă?
***

2012.

Nici o notă nouă în CV. Nemaivorbind de planuri realizate ori vise împlinite. 

Am trăit un an GOL (nu la Campionatul European de Fotbal mă refer).  M-am ținut ca frunza pe apă, căreia nu i-a ajuns o picătură să se scufunde. Dar m-am ținut și acum asta contează mai mut decât un car de realizări. 

Bine că n-am pierdut oameni apropiați. 

Bine că suntem într-o relatie decentă cu banca. (Că toate știrile despre dezalocări mă bagă în panică.) Rău că n-am avut, dar bine că nici n-am pierdut un post de lucru ca miile de spanioli care au sărbătorit Crăciunul cu pască și vin sub ușile băncilor.

Bine că ne mulțumim cu ceea ce avem și nu ne ieșim din minți că ne dorm ceea ce nu ne putem permite.

Bine că mergem mai rar la medic, pentru o simplă răceală, tusă sau otită.

Bine că mai credem în bine și mai ales în binele tuturor.

Să se împuște cei care strigă că Europa e la un pas de prăpastie, Strângeți catrafusele și rupeți-o din loc spre China! Eu simt că am ceva mai multă demnitate decât un șoarece de corabie. Am să aștept aici naufragiul, iar între timp am să învăț a înota mai bine. 

Vreau o schimbare în bine și un an mai bun!




Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...