vineri, 28 decembrie 2012

Iubirea trăiește, unde s-a născut.



Iubirea trăieşte, unde s-a născut. 

Caut-o dară, unde ai pierdut-o...

Marcu şi Ana au avut copilăria plină unul de celălalt. Cele mai frumoase poveşti de dragoste încep în copilărie, când prea multă minte încă nu încurcă să fii şi să simţi autentic.
Joacă. Pozne. Mere şi dulciuri împărţite. Săniuş. Hoinărit prin Jdojină. Cireşe furate. Scăldat la Pruteţ. Alergat prin ploaie. Tăvălit prin frunze: sunt un fel de fotografii îngălbenite, într-un singur exemplar, cu cea mai frumoasă vârstă trăită cândva împreună.

* * *
Ana demult e măritată cu Petrică, are doi copii, casă mare, unica în sat pardosită cu piatră de Cosăuţi; 152 de cai în garaj şi ocol. Petrică mai întâi aducea bani de la Moscova, apoi din Germania, apoi iarăşi de la Moscova. Se văd numai de sărbători, se aud numai la telefon, aşa că se împacă bine.


Marcu este un bărbat dintre cei pe care-i suficient să-l vezi o singură dată, întâmplător, ca să-l memorizezi pentru toată viaţa. Dar nu-i şi n-a fost însurat. Când i se face dor de-o coapsă caldă, vizitează hoteluri fiţoase şi timp de-o noapte trece în revistă toată kamasutra. Apoi se reconectează la formula şi la ritmul său de viaţă: muncă, drumuri, oameni, bani. Naiba să-i ia de bani! Cu dânsa nu s-a însurat tot din cauza banilor. Când a vrut, nu-i avea deloc, când a agonisit, i se păreau puţini, când a avut destui, ea deja purta un inel subţire pe mâna stângă şi un kilogram de viaţă sub inimă.


Aşa şi trăieşte ferm convins că ELE sunt rele. Te trădează, când te aştepţi mai puţin. Te înşală. Te mint. Te scurg de bani. Te folosesc.


Istoria lor poate nici n-ar fi existat, dacă nu era gardul. Gardul dintre casele lor, c-o ştachetă într-un singur cui, prin care a şi crescut cărăruşa dintre inimile lor. Umblau la aceeaşi grădiniţă, apoi au învăţat în aceeaşi clasă. Ana foarte bine. Marcu ca băieţii. Ea avea de gând să devină medic, fără bani şi sprijin, nu din principiu, ci pentru că nu-i avea, aşa că nu-i rămânea decât să înveţe foarte bine. El visa să trăiască bine, să nu bea ca taică-său, nici să împrumute vreodată bani ca dânsul. Ana era o copilă sfioasă, o umbră gri după spatele lui ocrotitor. Marcu, un pericol sălbatic, de care se agăţau toate privirile femeieşti.


După absolvirea şcolii Ana a dat la Facultatea de Medicină. N-a trecut concursul. Nici în al doilea an. În al treilea nu şi-a mai încercat norocul, a dus actele la Colegiul de Medicină din Raion.


Marcu a plecat la Capitală. Unii ziceau că la studii. Alţii că la muncă. Gurile rele că s-a legat cu bandiţii, că face pozne deloc creştineşti. De prins nu l-au prins. Nici închis n-a stat.


Când să-l uite sătenii a revenit neaşteptat de Blajini, direct la cimitir, cu o sticlă de vin italian şi pască cu stafide, să-l pomenească pe taică-său, cu care n-a vrut să semene.
Ana încă învăţa la Colegiu. Către acel moment îşi schimbase blana de şoricel sur pe un aer special de domnişoară cochetă. Marcu băgase de seamă schimbarea, aerul şi faptul că ea încă era domnişoară. S-au ciugulit două săptămâni încheiate, au stârnit motive de atenţie, de bârfe, de invidie şi admiraţie. Ar fi trebuit să se însoare atunci, dar s-a dus.
A revenit peste jumătate de an, la Sfântul Andrei şi i-a furat poarta lui Ion Ciocanu. Lumea a înţeles ce avea de înţeles: că Ion Ciocanu are fată de măritat şi că Marcu al lui Vasile Prisăcaru a venit să i-o ceară de mireasă. Sărmanul Ion a căutat două zile poarta. Când a găsit-o, Marcu plecase din sat, fără să-i ceară nimic.


Ion Ciocanu s-a retras în beci pe jumătate de zi, să se gândească pentru dânsul şi pentru fata lui, de-acum mare. A ieşit cu tot sângele în cap şi s-a pus luntre şi punte: „Ori te măriţi, Dumnezeii măti, ori... Mare şcoală n-ai făcut... Cine ştie dacă ţi-ai mai găsi de lucru... Măcar să te văd aranjată la casa ta, să nu mai râdă satu!”.


Aşa că după Crăciun Ana a şi astupat gura căscată a satului. S-a măritat cu Petrică. Nu că l-ar fi ascultat pe taică-său, ci că-şi dădea şi ea seama ce se întâmpla cu Marcu, cu iubirea lor şi cu aşteptările ei.


În acel an Marcu n-a venit de Blajini, nici de Sfântul Andrei, i-o fi spus cineva de măritişul Anei. N-a venit nici peste un an, nici peste doi. Şi-o fi deschis cont anonim în reţea să-i urmărească afişările şi pozele. Nu mă încumet să afirm. Dar peste şase ani i-a văzut cineva parcată maşina cu numere străine în ograda părinţilor, taman lângă casa lui Petrică.
Bărbaţii la anii şi la starea lui se distrează cu puştoaice de doi metri, siliconate şi tuningate, de la care şi scaunul miroase a Dior, dar el continuă să se gândească la capătul acesta de lume şi să revină la ea ca la un monument în care şi-a depozitat iubirea şi cele mai senine amintiri.

* * *
Marcu scoate din sarai o taburetă cu vopseaua roasă. Aprinde un Parlament, propteşte tabureta în mijlocul prispei si se uită cum Ana înşiră două ligheane de hăinuţe, mărimea trei ani-fetiţă şi cinci ani-băieţel. De peste două grădini înzăpezite se vede clar că are degetele strocojii de frig. Dar zâmbeşte fericită: că are ce înşira pe sârmă, că are cu ce-şi hrăni copiii, că nu-s răciţi şi se joacă voioşi. Cu un ochi urmăreşte cum lipesc copiii la omul de zăpadă. Şi el urmăreşte cu amândoi...


Ana simte că-i vibrează pestelca, scoate abătută telefonul şi aude gâfâit cunoscut:


– Nu-i poarta!
– ... ştiu.
– Da unde-i? Ştii?
– Nu.


Se uită la norii de fum de pe prispă. La taburetă şi cojoc. Pune ultima pereche de ştrampi pe funie, se apleacă să strângă ligheanele. Cojocul se ridică.
Săniuţa plină cu copiii ei gălăgioşi o ia la vale spre prispă, adună viteză. Cât aruncă Ana ligheanele, s-o rupă din loc după chiotele de bucurie, săniuţa trece printre ştachetele rupte, gata să se facă ţăndări de primul obstacol. Cojocul sare de pe prispă şi se rostogoleşte de-a valma cu săniuţă şi copii. Râd toţi trei de parcă anume acesta era scopul şotiei... să ajungă una cu nămeţul.
Ana aleargă cu o mie de gânduri în cap. Ridică şi scutură de zăpadă cele două bucurii poznaşe şi aruncă, precum toată femeia blocată de necaz, cea mai nepotrivită frază:
– Lasă poarta în pace.
Marcu urmăreşte cum se mişcă ochii ei verzi ca două mărgele în boluri umede. Şi spune ca tot bărbatul căruia nu-i pasă de necazul femeii:
– Ce-aş vrea şi eu să am un fiu, să-mi semene... Să vrea să-mi semene...
Ana întoarce sania. Îşi cheamă copiii acasă. După ce trece de ştachetele rupte şopteşte numai pentru sine: „Îţi seamănă, nu-ţi face griji...”.

Nunta din Catral

ACESTA A FOST CEL MAI STRANIU LUCRU DIN CÂTE AM FĂCUT PÂNĂ ACUM. SÂMBĂTA TRECUTĂ AM FOST LA ACESTĂ NUNTĂ ÎN CALITATE DE MENAJERĂ :). NU ...