joi, 22 septembrie 2011

N. și timpul

Unele lucruri mi le povestește dânsul, pe altele le intuiesc, că nu-i greu deloc. Deja-i la vârsta și-n situația când nu-i mai pasă de cum trebuie să pară... Pare așa cum este, un bătrân în scaun cu rotile...


Vorbește lent, la voie. Nu se grabește, nu se mai grabește nicăieri. Are TIMP. Din ultima zi în care a mers pe propriile picioare, pentru dânsul timpul și-a schimbat viteza și esența. Ce cazualitate fericita sau nu mai este și asta, să te afli la locul potrivit în timpul potrivit...


După treizeci de ani timpul a făcut să pară altfel acea zi . Multe lucruri cu timpul s-au uitat, iar dacă nu s-au uitat, se simt altfel.


Acum treizeci de ani N. era în primul rând un bărbat în floarea vârstei, avea o familie fericită și o grămadă de vise și planuri. În al doilea rând, dânsul, catolic nesuperstițios, nici nu bănuia că linia vieții din palma sa bătătorită tocmai intra în faza cumpenei.


În dimineața zilei cruciale, după ce a servit dejunul cu seniora lui șugubață, s-a grăbit la muncă, vremea i-a părut frumoasă, oamenii binevoitori, drumul ușor și scurt. Nimic nu era altfel de cum ar fi trebuit să fie. Ce fel de intuiție, mama-măsii, mai are și dânsul, dac-o  are, de nu i-a șoptit măcar jumătate de cuvănt, de nu i-a făcut nici un semn de pericol..?


La fabrică a explodat un cazan cu apă fierbândă în imediata apropiere de locul lui de muncă, câțiva colegi au murit pe loc, alții câțiva și-au pierdut suflarea în ambulanțe sau spital. N. a supraviețuit. După vreo lună de plimbări prin tunelul care duce spre Rai, s-a gândit să se intoarcă la ai săi - mai scumpi și mai dragi ca splendoarea raiului.


Revenirea i s-a părut mai dureroasă decât rănile, abdomenul și picioarele i-au fost pârlite mai stăruitor ca barbacoa aromată. Un timp (nimeni nu știa cât va dura acest timp) a stat imobilizat la pat, abia de reușea să i se vindece pâna la capăt o tăietură de bisturiu, că iarăși îl întindeau pe masa de operatie, pentru o nouă intervenție.


Soția lui, altădată femeie șugubață, l-a întrecut la îmbătrânit și la slăbit, și la suferit, din ea s-au ales doi ochi mari și plânși, o movilă de păr cărunt și două brațe rupte de cărat bărbatul iubit. Și s-a dus...


Un timp nu ieșea, să nu vadă pe nimeni, când a decis că nu mai poate rămâne încarcerat în propria casă,  și-a lăsat mustăți și barbă să se deghizeze. De priviri miloase, curioase și insistente oricum n-a scăpat, nici de întrebări politicoase sau foarte negioabe...


Numai cei care, după o suferință adevărată, găsesc puteri să-și vindece măcar sufletul, dacă nu și trupul, pot fi considerați oameni puternici... Există oameni, nu cei mai frumoși, nici cei mai bogați, nici cei mai faimoși, oameni absolut obișnuiți, în preajma cărora timpul nu te apasă, cu care te simți ca lângă ai tăi, care nu-ți dau timp, să simți timpul...

duminică, 11 septembrie 2011

N.


ieri la cină i-am aruncat lui Vi-al-meu o frază pe care nici un soț n-o asteaptă nici măcar în glumă. În glumă i-am aruncat-o desigur, dar el toate glumele mele le ia în serios și tot ce spun serios ia în glumă.
Pe asta se și bazează o relatie durabilă.

- Iarăși am cochetat cu N. (de la Necunoscutul)

N. e cineva despre care țin de mai mult timp să scriu. Aș fi vrut să-i fac o poză, poate am să i-o și  fac vreodată, cu permisiunea dumnealui.

apare punctual în piață, cumpără ziarul, ocupă locul lui obișnuit la terasă, în mijlocul roiului de bărbati gălăgioși, face schimb de salutări și replici, citește și bea o cafea.
îl cunoaște tot cartierul și el pe toți îi știe, iar daca nu, se relationează nestingherit cu oricine, servește câte un copil cu dulciuri sau le întinde o monedă, în caz că n-a reușit să treacă pe la chiosc.

în zonă-i un părculeț pentru copii, tobogane, căsuțe de plastic, căluți și scrâncioburi, îmi scot odraslele din cărucior și mă zbengui neliniștită după ei, să nu se împiedice, sa nu cadă, să nu urce, să nu coboare fără supravegherea mea.

- Hola, Liliana! Îmi rup ochii de la ai mei să studiez câte Liliane mai zburdă prin preajmă și simt o privire curioasă, urmărindu-mi traiectoria ilogică, zâmbește, nici lentilele de-o șchioapă nu-i camuflează scânteia poznașă din ochi. Zâmbesc și eu rușinată. Azi poartă alta cămașă, pantaloni la dungă și pantofi noi.

Mereu poartă pantofii noi...

Încerc să deduc de unde se-ncarcă cu energie boțul acesta de carne, brăzdată de riduri, palid, cu burta proptită pe genunchi, imobilizat de mai bine de treizeci de ani în scaunul lui cu rotile. Mă mai întreb cu mintea mea limitată de muiere curioasă câți bărbați teferi, pe picioare, cu mâini și ochi sănătoși știu să privească o femeie ca pe o femeie? Nu, fetelor, nu-i vorba de ocheadele ce te dezgolesc până la lenjeria intimă sau dincolo, nici de cătăturile rivale dintr-un duel eșuat, nici chiar de uitările de răpitor flămând... În esență, chiar nu știu despre ce-i vorba, nici cum să descriu fenomenul în cuvinte, căci bărbații au un singur fel de a se uita... sau nu se uită deloc. Iată așa, amețită de propriile mele gânduri mă apropii de căruciorul lui N.
- Mă duc să-mi cumpăr pâine, zice, zâmbește, azi pregătesc orez cu iepure, o salată ceva, îmi invit fiica și feciorul cu nepotii, să mâncăm împreună, eu stărui cu privirea asupra pantofilor lui lustruiți, el ridică ochii în cercetare și cred că ghicește la ce mă gândesc. Soția mea a decedat acum 20 de ani, am copiii aproape și ne ajutăm reciproc. 
(Va urma.)

marți, 6 septembrie 2011

vis


azi ziua-i dintre cele ce, dac-ai sti inca din somn cum va fi, nici n-ai deschide ochii. Te-ai colaci lenoasa si apatica sub plapuma calda, ai cuprinde mai strans perna, preferand sa-ti continui drumul prin tunelul negru si puturos (chiar ma mir cum m-am putut patrunde de putoare din canalizare in asternutul meu proaspat schimbat).

din motive absolut personale, adica pentru ca si asa interiorul meu e din cale-afara de exteriorizat, n-am sa divulg de ce nu mai pot...

nu mai pot e fraza de serviciu a gurii, cand mintea, muschii si sufletul se lanseaza in actiune... pentru viul insuperabil.

zile ca asta au toate femeile... si barbatii, pe de o parte isi permit sa se aplece la limita rusinoasa a slabiciunii, iar pe de alta, tocmai in zisele momente de debilitate, se injecteaza de puteri si dorinta de a persevera...

ultima mea descoperire (recunosc intarziata) sau hai mai bine s-o numesc pur si simplu observatie e ca satisfactia gurii si implicit a burtii n-are nimic in comun cu cea a mintii s-a sufletului...

Oare ce omului ii trebuie atat de putin si atat de mult in acelasi timp?..

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...