joi, 21 aprilie 2011

unde-i patria?


Oare in cat timp record dispare sentimentul de patriotism..? fac o pauza, caut in DEX, sa ma documentez ce-i acela patriotism, apoi revin sa fac demagogie...


PATRIOTÍSM s. n. Sentiment de dragoste și devotament fată de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. [Pr.: -tri-o-]


DEX-ul - foarte concis nu m-a clarificat si nu m-a lamurit de ce la noi sentimentul de patriotism e perceput exclusiv prin contrast... si de ce-i atat de priponit in metrii patrati la care se raporteaza, daca-i tara, apoi neaparat trebuie sa-ti urasti vecinii, dar sa-i iubesti pe italieni, americani sau cubanezi, ca-s mai departe; daca-i raionul, celelalte raionane is niste prapadite, ca au pozitia geografica mai la Nord sau mai la Sud sau, Doamne fereste, mai spre Est sau Vest, dar daca, fereasca Sfantul, patria pentru om simbolizeaza satul natal,  in vecii vecilor nu-si ia cumatri din satul vecin, nemaivorbind de nasi sau mireasa, de-acuma mai bine din alt raion... (aceasta n-a fost numai o devagatie ironica,  in satul meu tinerii specialisti veniti la 20-22 de ani din alte localitati ale Moldovei - casatoriti, stabiliti, parinti sau bunei chiar si la 60 de ani is numiti venetici, ma indoiesc ca pentru asemenea oameni, nu numai din satul meu, notiunea de patriotism e mai limpede...)


am primit intr-o zi un link insistent si provocator de la o fosta studenta, am citit postul cu atentie, ca mie mai mult imi place sa citesc decat sa scriu si ce mai sufar, mama-masii, ca nu mi-o injectat Doamne-Doamne nici un gram de genialitate.., numai dorinta nepotolita de a scrie...


revin la link, in doua cuvinte era despre a doua patrie si despre cat de repede si usor se adapteaza moldovenii in lumea mare, despre cum se simt oameni in societatile civilizate, despre cum prind la bani si la bunastare si-si permit sa-si creasca  copii in liniste, despre multe si marunte, ca doua cuvinte nu-mi ajung sa le insir pe toate... i-am dat dreptate, pentru ca instinctiv cred totul ce-i scris negru pe alb, dar gandul asta mi-a tot sfredelit creierii pana m-am proptit in concluzia ca ea n-a stat suficient timp in paradisul cela strain, ca sa simta cat de scump si pe intelesul nostru e infernul de acasa.


prima mea iesire dupa hotare o pot descrie ca pe o inspirare luuunga de mirare si admiratie. Asta-i cum ti-ai umple plamanii cu O2 si ti-ai insufla ca-ti face bine, dar in realitate nu simti nimic... ori cum ai trece dintr-o camera mediu luminata in alta cu podul plin de beculete stralucitoare si surpriza! nici unul ars! sau cum ai comanda un hamburger la McDonald`s si l-ai primi pe al doilea gratis, dar al doilea la ce ti-l baga?, daca tu te saturi din unu...


a doua oara am iesit pentru mai mult timp, adica practic pentru totdeauna, plina de iluzii si sperante, dornica s-o rup cu mizeria si instabilitatea, dar cand am revenit in vizita la un an, mi-am ales o gramada de chestiute de prin casa parintilor, sa le car cu mine si sa platesc la avion pret dublu sau triplu, numai pentru atmosfera si amintire...


noi suntem obisnuiti sa traim asa cum traim si sa fim asa cum suntem si culmea! in strainatate caram si lumea noastra mica de-acasa - lumanarile de la cununie, un ram de busuioc, o icoana cu Maica Domnului si Mantuitorul, o torba de faina de porumb, doua prosoape cu HORBOTICA, un album cu poze alb-negru... ca fara zestrea asta nu suntem nimeni, da cu ea suntem pripasiti in lumea noua, o punte intre familie, traditii si viitorul copiilor...


si viata ne e buna, stabila, sigura, prospera, cu slariu pe asteptari si la timp, asistenta medicala impecabila, educatie moderna, haine de firma, masina - una sau chiar doua in garaj, vacanta pe litoralul Mediteranean -una sau chiar doua pe an... dar cand vin sarbatorile tot nu ne simtim in rand cu lumea, ca ale noastre, mai toate, vin cand ei se satura de sarbatorit, vin cu tristete si singuratate, cu ochi in monitor, cu telefonul in maini, cu pasca si oua rosii cumparate, cu romana sau rusa prin satelit, cu mancare aproape ca la mama, dar vin strain...


cu cat mai mult scriu cu atat mai greu mi se face sa inteleg unde mi-i patria? gandurile de intoarcere mi s-au spulberat toate... pana la cel mai mititel si nebunatec. Am eliberat prea adanci radacini aici, n-as vrea ca si copiii sa se framante intre doua lumi...

luni, 11 aprilie 2011

Viața în desene






În casa noastră adultii nu mai privesc televizorul de aproape un an, deși îl doconectăm numai pe noapte. Desenele animate au câștigat treptat, dar sigur tot spațiul media. S-a produs încetul cu încetul, fara taiat în carne vie, cum te-ai contamina de-un viciu. La început a fost publicitatea, adica noi, ăștia mari, în deplină capacitate mentă, observând interesul feciorașului nostru fată de mini-filmulete băgăcioase, bucuria lui de a mima și de a reactiona prin gesturi și fredonări, am cedat, mai ales că în acele mini-pauze am descoperit că liniștea există! chiar și cu un titirez viu în casă.


Involuntar și inconștient am început să învățăm pe de rost efectele șampoanelor pentu diferite tipuri de păr; cum se revitalizează pielea sub microscop după o singură aplicare a cremei hidratante de față; cum sunt vânați și anihilați virușii în baie; ce soluții sunt mai eficiente pentru a curăța aragazul; pachetul de oferte ale băncilor imune la bancrotizare; să ne obisnuim cu fețele fericite ale inșilor care reusesc să contracteze cea mai avantajoasă asigurare auto, imobiliară sau de viață; să ne lingem pe bot când la ecran curge ciocolata ferbinte pe înghețata îngețată. 


Greu de crezut cum am suportat să rugum atâta grozăvie de șmecherii hiper-inutile pana la premiera aproape festivă a primului filmuleț cu desene animate - POCOYO. Nu-mi puteam stâpani fericirea ca flăcaul nostru a depașit vârsta imaginilor colorate pe neintelesul său, că în sfârșit prindea firul a ceeea ce vede la televizor. Dar mama lui de Pocoyo, de unde-aveam sa știm, ca tocmai cu aceasta vizionare ocazională se termina definitiv accesul nostru la telecomandă și știri, nemaivorbind de vreun film sau altă emisiune.


Mai nou, odorului nostru îi intră lingura în gură numai sub influiența hipnotizantă a lui Pocoyo, Caillou și Osito Pardo, orice negociere îi are drept protagoniști pe mai sus mentionatii: "strâng jucatiile, dacă îmi pui filmul, merg la culcare, dacă îmi pui filmul, mă spăl pe dinți, dacă îmi pui filmul..." nici nu știu cine-i subiectul și  obiectul acestui șantaj - el, ca mereu ma ține cu desenele animate pe toate ecranele din casă sau eu că el face orice îi cer cu o mică condiție...

duminică, 3 aprilie 2011

animal la casa



uneuri ma suna, tocmai cand imi hranesc copiii sau cand il duc la olita pe Mihaies, ori cand ii schimb scutecele Ianei si-mi pune vreo intrebare hiper-serioasa de genul: "Vrei un iepure?" ... mi se opreste inima pe cinci secunde sau mi se blocheaza creierul pana la un restart de explicatii (deschid paranteza, mie animalele imi plac numai la  distanta de doi pasi)
- Ce fel de iepure?
- Mi-a facut un client cadou un iepure decorativ-viu si nu stiu ce sa fac cu el...(...nu stie, pentru ca inca inainte de a ne casatori ne-am inteles sa nu aducem animale la casa, exceptie - pesti)
eu sunt de parere ca fiecare vietate rebuie sa traiasca in mediul ei firesc, chiar si animalele de casa trebuie sa aiba spatiul lor la aer liber, nu mi-a fost dat sa-i inteleg pe covrigarii (vorba lui bunelul) de la bloc cum isi permit sa convietuiasca pe 20 de metri patrati cu vietati din alte regnuri. Din asemenea locuinte nu scoti mirosul specific nici daca scimbi podeaua si dai jos tencuiala...
anticipand gandirea, mila fata de vietate mi-a daramat toate principiile de viata si convingerea de a nu accepta o mascota la casa, zis si adus, seara ne-am pomenit nu cu un ghemultet pufos si alb, dar cu o dihanie bine hranita, obraznica, usernica si incredibil de curioasa. Pseudo-casa (pentru ca ne-a prins nepregatiti) - o cutie enorma de carton, nu i-a placut, a escaladat-o fara efort, a dat o raita prin garaj, ca acolo i-am stabilit salasul provizoriu, ne-a mirosit la toti papucii si s-a pus pe rontait, iar noi am ramas sa-l urmarim - doi cu admiratie, unul cu vina si alta cu disperare...

- Stiam ca n-o sa te prea bucuri, dar l-am adus pentru copii, sa stie si ei ce-i un animal, sa invete sa-l ingrijeasa...  

Mihaies a decis ca-i un caine si a exclamat incantat: "Mira! El Perrito!", Iana i-a dat dreptate lui badita, pentru ca intindea manuta sa-i mituiasca blanita cu apelativul:  "Oau-oau!!!" 
Pacat ca bucuria si curiozitatea copiilor a durar exact o douazeci si patru de ore. In urmatoarea zi l-am vizitat numai eu cu bunataturi si apa si intr-a treia tot eu, intr-a patra am simtit ca mirosul din garaj prinde a semana cu cel din ocolul parintilor, cu toate eforturile mele sarguincioase de a pastra ordinea si curatenia si l-am sunat pe Vitalic "Gaseste, te rog, pe cineva care-ar vrea sa-l adopteze, urgent!" cred ca lui tot i s-a oprit inima pe cinci secunde, tacere.., mi-am dat seama ca trebuie sa fac restart "la iepure ma refer...", "...aaa, bine."

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvi...